Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; căci, după Apostol, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru, şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci, fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci, precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci spune-mi mie, iubite şi preucucernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat? „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu”, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), „apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce voiesc să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte sau, mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă, înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este asa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor, zice: „Nu cele ce intră spucă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? Şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt vistieriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul, învăţând mai pe scurt despre aceasta, zice: „Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat, se poate ca şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile, spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canulelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule preaiubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul Cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri? Dar, fiindcă trebuie a preîntâmpina împotrivirile celor răi (căci ar zice: Deci, dar nu este păcat nici adevărata întrebuinţare, dacă organele s-au plăsmuit de Atoatecreatorul), în privinţa aceasta îi vom aduce în tăcere prin întrebări, zicând: „Despre care întrebuinţare vorbeşti? Despre cea după Lege, pe care a îngăduit-o Dumnezeu zicând: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» (Fac. 1, 28), pe care Apostolul o scoate la iveală zicând: «Cinstită este nunta şi patul nespurcat» (Evr. 13, 4), sau despre cea obişnuită, dar care se săvârşeşte pe ascuns şi eu desfrânare?” Fiindcă şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă. Deci aceeaşi concluzie are valoare şi în privinţa împreunării. Fericit este cel ce în tinereţe, având jug liber, a întrebuinţat firea spre naştere de copii (Ieremia 3, 27), iar dacă a întrebuinţat-o spre destrăbălări, desfrânări şi adulter, va primi pedeapsa cea arătată de Apostol. Căci, două fiind căile în viaţă pentru aceştia, una mai moderată şi potrivită vieţii, vorbesc (adică) de a nunţii, iar cealaltă cea îngerească şi de neîntrecut, a fecioriei, dacă cineva ar alege pe cea lumească, adică nunta, nu se va învinui, dar nu va primi atâtea haruri; însă va primi, fiindcă şi el a rodit treizeci; Iar dacă cineva ar îmbrăţişa pe cea curată şi mai presus de lume, deşi calea aceasta este mai aspră decât cea dintâi şi mai cu anevoie de îndeplinit, însă are haruri mai minunate, căci a odrăslit rodul cel desăvârşit însutit. Drept aceea, necuratele şi viclenele lor întrebări au avut dezlegări specifice şi au fost dezlegate din vechime de dumnezeieştile Scripturi. Deci, o părinte, sprijineşte turmele cele de sub tine, îndemnându-le din cele apostoleşti, mângâindu-le din cele evangheliceşti, sfătuindu-le din psalmi. Zicând: „viază-mă după cuvântul tău” (Ps. 118, 17); iar cuvântul lui este a-i sluji din inima curată; căci, ştiind aceasta, însuşi proorocul, ca om pe sineşi tălmăcindu-se, zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, ca să nu mă tulbure gânduri spurcate”” (Ps. 50, 11). Şi iarăşi David: „Şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50, 14), ca, dacă mă vor şi tulbura cândva gândurile, să mă întărească oarecare putere de la tine, fiindu-mi ca o temelie. Deci însuţi acestea şi cele ca acestea sfătuind, zic către cei ce târziu se pleacă adevărului: „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Ps, 50,14), şi nădăjduind în Domnul că îi vei convinge să se îndepărteze de o răutate ca aceasta, cântă: „Şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps. 50, 15). Fie deci ca cei ce întreabă cu răutate să înceteze de o zadarnică osteneală ca aceasta; iar cei ce din cauza dreptei cinstiri sunt cu îndoială să se întărească cu Duh stăpânitor. Iar câţi cu încredinţare cunoaşteţi adevărul, păstraţi-l nevătămat şi neclătit, în Iisus Hristos Domnul nostru, cu carele Tatălui se cuvine slavă şi stăpânire, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin

Dar fiindcă despre eretici am pomenit ca despre morţi, iar despre noi ca unii care avem spre mântuire dumnezeieştile Scripturi, şi mă tem ca nu cumva, precum a scris Pavel corintenilor (II Cor. 11, 3), unii dintre cei curaţi, din simplitate şi din curăţenie, să fie seduşi de viclenia oamenilor, şi astfel să înceapă a se folosi de cărţi străine, ce se zic apocrife, amăgindu-se prin identitatea de numire a cărţilor adevărate, - vă rog să aveţi răbdare, dacă vă scriu şi eu pomenind despre cele ce le cunoaşteţi, pentru nevoia şi folosul Bisericii. Şi voind a pomeni despre acestea, mă voi folosi spre întărirea îndrăznelii mele de pilda evanghelistului Luca, zicând şi el: „De vreme ce unii s-au apucat să alcătuiască loruşi cele ce se zic apocrife şi a le amesteca cu Scriptura de Dumnezeu insuflată, despre care ne-am încredinţat deplin, precum au predanisit Părinţilor cei ce din început le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, mi s-a părut şi mie, îndemnat fiind de adevăraţii fraţi, şi învăţându-mă dintru început care să se socotească cărţi canonice şi predanisite, şi a fi cărţi dumnezeieşti, ca fiecare, de s-a amăgit, să osândească pe cei ce l-au amăgit, iar de a rămas curat, să se bucure, iarăşi aducându-şi aminte. Deci toate cărţile Vechiului Testament sunt la număr 22. Căci atâtea s-au predanisit a fi, precum am auzit şi literele la evrei, iar pe rând şi după numire fiecare este astfel: întâi Facerea, apoi Ieşirea, apoi Leviticul, şi după aceea Numerii; şi apoi A Doua Lege; iar după acestea este Isus a lui Navi, şi Judecătorii; şi după aceasta Rut; şi iarăşi apoi patru cărţi ale împăraţilor; şi dintre acestea cea dintâi şi a doua se numără într-o carte; Iar a treia şi a patra asemenea se numără într-una; iar după acestea, întâia şi a doua a Paralipomenelor, asemenea o carte se numără; apoi Ezdra întâi şi a doua, asemenea într-una; iar după acestea Cartea Psalmilor, şi apoi Pildele, apoi Ecclesiaslul şi Cântarea Cântărilor; după acestea este şi Iov; şi apoi Proorocii, cei 12, într-o carte se numără; apoi Isaia, Ieremia, şi cu dânsul Baruh, Plângerile şi Epistola, şi cu dânşii Iezechiel şi Daniel, Până la acestea stau ale Testamentului Vechi. Şi pe ale celui Nou nu stăm la îndoială a le spune; şi acestea sunt următoarele: patru Evanghelii, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan; apoi, după acestea, Faptele Apostolilor şi şapte epistole ale Apostolilor numite catoliceşti; astfel, una a lui Iacob, două ale lui Petru, apoi trei ale lui Ioan, şi după acestea una a lui Iuda; după acestea sunt patrusprezece ale Apostolului Pavel, care pe rând sunt scrise astfel: întâi către romani, apoi două către corinteni, şi după acestea către galateni, şi apoi către efeseni, apoi către filipeni, şi către coloseni, şi două către tesaloniceni şi cea către evrei; şi apoi două către Timotei, iar către Tit una şi cea din urmă către Filimon una; şi apoi Apocalipsa lui Ioan. Acestea sunt izvoarele mântuirii, ca cel ce se însetează să se sature de cuvintele dintr-însele, în acestea singure se binevesteşte învăţătura dreptei cinstiri; la acestea nimeni să nu mai adauge, nici să scoată ceva dintru acestea, şi pentru acestea dojeneşte Domnul pe saduchei, zicând: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lor” (Mt. 22, 29); iar pe iudei îi sfătuia: „Cercetaţi Scripturile, că acestea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39); dar pentru mai deplina exactitate este necesar să adaug şi aceea cum că sunt şi alte cărţi afară de acestea, dar care nu sunt în canon, rânduite fiind însă de Părinţi a se citi de către cei ce se convertesc de curând şi vor să înveţe cuvântul dreptei cinstiri: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Sirah şi Estera, şi Iudit, şi Tobit, şi Învăţătura ce se zice a Apostolilor, şi Păstorul. Să ştiţi însă, iubiţilor, că nici între cele canonisite, şi nici între cele ce se citesc, nicăieri nu se aminteşte de cele apocrife; ci acestea sunt născociri ale ereticilor, care scriu că le voiesc pe ele, şi le acordă şi le adaugă lor vechime de ani, considerându-le a fi vechi, ca să aibă pretext a seduce prin aceasta pe cei nevinovaţi. [Atanasie cel Mare, Despre sărbători]

Tu scrii precum se cuvine fiului iubitor către tatăl, deci şi eu, apropiindu-le prin scrisoare, Rufiniene, te îmbrăţişez, ca pe cel ce-mi eşti mai presus de toţi dorit. Dar şi eu, putând să-ţi scriu ca unui fiu şi la început şi la mijloc şi la sfârşit, am luat aminte ca nu din scrisori să se cunoască comuniunea şi mărturia; căci tu-mi eşti epistolă după cea scrisă, cunoscută şi citită în inimă. Deci crede că aşa mă aflu, crede într-adevăr, te îndemn, şi te rog să-mi scrrii; căci nu puţin, ci mult mă înveselesc făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire şi bisericeşte (căci aceasta iarăşi se cuvine cucerniciei tale) ai întrebat în privinţa celor ce cu forţa au fost târâţi, dar nu s-au stricat, în credinţa cea rea, şi au voit ca să-ţi scriu cele hotărâte in privinţa lor în sinoade şi pretutindeni, să ştii, stăpâne al meu preadorit, că la început, după ce a încetat violenţa ce se făcea, s-a ţinut sinod, fiind de faţă episeopi din părţile dinafară; dar s-a ţinut sinod şi la împreună slujitorii cei ce locuiesc în Elada, tot aşa cu nimic mai puţin la cei din Spania şi Galia, şi s-a hotărât ceea ce aici şi pretutindeni s-a lucrat, ca celor ce au căzut şi au apărat nelegiuirea pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler; iar celor ce nu şi-au însuşit nelegiuirea, ci s-au târât de silă şi prin forţă, s-a hotărât nu numai să li se dea iertare, ci să aibă şi loc în cler, mai ales că au adus apărare vrednică de crezământ, şi s-a părut că aceasta s-a făcut cu oarecare iscusinţa; deci au dovedit că nu s-au convertit la nelegiuire. Dar, ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice bisericile, au preferat să accepte calea violenţei şi să poarte greutatea decât să se piardă popoarele. Şi zicând ei aceasta, ni s-a părut că ne spun în chip demn de crezut şi cu scopul ca să se şi dezvinovăţească că Aron, fratele lui Moise, în pustiu a acceptat păcătuirea poporului, şi astfel să se justifice, ca nu cumva întorcându-se poporul în Egipt, să rămână în idolatrie. Dar se şi părea a fi probabil că, dacă ar fi rămas în pustie, puteau să se reţină de la nelegiuire, iar mergând în Egipt, s-ar fi înteţit nelegiuirea în ei; din cauza aceasta li s-a admis acestora să fie în cler; iar celor care au fost amăgiţi şi au suferit violenţe să li se dea iertare. Acestea le face cunoscut şi evlaviei tale, nădăjduind că şi cucernicia ta va primi cele hotărâte şi nu va osândi slăbiciunea celor ce s-au învoit astfel. Binevoieşte dar a citi acestea preoţimii şi poporului supus ţie, ca, cunoscându-le şi ei, să nu te învinuiască pentru această atitudine a ta faţă de unii ca aceştia; căci nu se cuvine să-ţi scriu, dacă şi cucernicia ta poate să le expună concepţia noastră în privinţa acestora, şi să plinească toate ce lipsesc. Laudă fie Domnului, care te-a desăvârşit în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa. Deci cei ce se căiesc cu adevărat să anatematisească în special credinţa cea deşartă a lui Eudoxiu şi Euzoriu; deoarece ei, hulind pe Fiul lui Dumnezeu a fi creatură, s-au înscris drept apărători ai eresului arian; şi să mărturisească credinţa mărturisită de Părinţii de la Niceea, şi să nu prefere nici un alt sinod faţă de acesta. Salută frăţimea cea de pe lângă tine, iar cea de pe lângă mine te salută în Domnul. [Epistola lui Atanasie cel Mare către Rufinian]


->