1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 »

În privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte şi de care bine îţi aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare canonist fiind, l-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele le-au numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi sau înstrăinat chiar de la credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se deosebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus canoanelor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au plecat si alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; şi schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al maniheilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acestora, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, să se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în aceeaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi neruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjocorit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Dionisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămurită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt dintre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-l considerăm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat să-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că nouă ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ei, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedică ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întrucât hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuiesc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii canoanelor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul episcopilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii

Acela care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei

Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală” (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevărata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru voluptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce mi primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit

În privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se numească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vreun rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii

Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire

Desfrâul persoanelor canonice să nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi

Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necurăţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare

Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţa şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi departe de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovitură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Însă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-l omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăierare, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-l omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Asemenea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mânie a dat acest fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-l zdrobească, iar nu de al omorî cu totul. Însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi nicidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să înfricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pe cel ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de a şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-le acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omorând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi cu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, şi cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. În privinţa aceasta am spus atât cât trebuie

Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Domnului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obiceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor. 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieste ca atât bărbaţii adulteri, cât şi cei ce trăiesc în desfrâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreună cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind şi nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seamă; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în desfrâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, şi nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osândeşte. Însă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât el este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţuieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin

Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta şi felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care s-au jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică presbiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dezvinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistici, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-l va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva canoanelor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jurământ, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de la început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsam Domnului pedepsirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 »


->