Can. 4 Grig. Nyssa - Desfrâul şi adulterul (Osânda lor):
Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora dintre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât şi a bărbatului cu femeia. Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu şi femeii un singur cap i s-a impus. Drept aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu”, precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are mărturisit pe cel ce-l stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează chestiunea mai exact şi desfrâul li se arată a nu fi departe de păcatul adulterului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult cu cea străină” (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta s-a dovedit prin împărţirea generală ca desfrânare să se numească împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţirea altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobitoacelor şi pederastia; căci şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi. Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare nedreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter şi în celelalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt, care provine din nedreptăţirea celui străin. Şi se face oarecare deosebire în privinţa motivului pocăinţei şi la acest fel de păcate ale lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţindu-se el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar, canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul ascultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6), astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie, precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va dubla timpul. Dar şi în această privinţă se va ţine seama de dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au dedat spurcăciunii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai târziu, să se facă părtaş de cel Bun

->