Can. 5 Grig. Nyssa - Uciderea cu voie şi fără de voie (Osânda lor):
Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea irascibilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a irascibilitătii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul ce se comit spre păcat din irascibilitate, le-a plăcut oarecum Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altceva de acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-l comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva în învălmăşeală şi gâlceavă, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi s-a lăsat în voia pornirii de mânie nu ţine seama în timpul patimii de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din gâlceavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evidente, adică atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţăturilor şi a Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea celor sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă va scurta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în fiecare treaptă, să fie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune în termenul îndelungat. Iar uciderea cea fără de voie se consideră că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere, canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel pentru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin prescurtarea timpului de penitenţă să se integreze acela în Biserică şi în comuniunea Bunului.
Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşindu-se de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de împărtăşirea cea dată lui de nevoie

->