Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi păgâni şi de către unii eretici, că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întâi, pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rând, dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.

Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii, Dumnezeu este o fiinţă personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu oamenii. Sfânta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut mereu, din cele mai îndepărtate timpuri, legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi-n multe feluri grăindu-le Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălăşluieşte şi în inimile noastre.

Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus. Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu. Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor, aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu; când oare voi veni şi mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu?” (Ps 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: „Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine”.[1] Ca fiinţă înzestrată cu minte, întrucât este creat după „chipul lui Dumnezeu”, cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune, uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.



[1] Fericitul Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P.G., XXXII, col. 661; v. trad. rom. Fericitul Augustin, Mărturisiri, Ed. I.B.M.B.O.R. Buc. 1994, trad. şi indice de Prof. Dr. Docent Nicolae Barbu; introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, ed. a II-a.