Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă, arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub chipul a trei bărbaţi, la stejarul Mamvri (Fc 18, 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (In 20, 19-31). Avem aici o Descoperire din afară. Dar de cele mai multe ori, Descoperirea pe cale supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.

Sfânta Scriptură spune chiar şi în Vechiul Testament, în multe locuri (Iş 4, 12; II Rg 23, 2; Is 6, 1-8; 8, 1; Avc 2, 2 etc.), că Dumnezeu este Acela Care a grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri: „În multe rânduri şi-n multe feluri grăindu-le Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri, şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritatea hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.