Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împărţi în trei părţi.

Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se divide la rându-i în două: 1) de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile - aproape 14 - călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Ga 3, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului şi adevărului (In 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în însăşi persoana Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu (Mt 11, 27; In 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: „În zilele acestea de pe urmă (Dumnezeu) ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ să fie iarăşi adunate întru Hristos” (Ef 1, 9-10).