S-a suit odată avva Daniil cel de la Schit cu ucenicul său în Tebaida cea de sus la pomenirea lui avva Apolos şi au ieşit părinţii spre întâmpinarea lui ca la şapte stadii, fiind la număr ca cinci mii. Şi era cu putinţă a-i vedea pe nisip întinşi pe pântece, ca în rânduială de îngeri, care cu frică primesc pe Hristos; că unii hainele le aşterneau pe cale înaintea lui, iar alţii pământul îl udau cu lacrimile. Şi ieşind arhimandritul s-a închinat de şapte ori înaintea feţei bătrânului şi sărutându-se între dânşii, au şezut şi i s-au rugat să audă cuvânt de la dânsul, că nu degrabă vorbea cuiva. Deci după ce a şezut afară de chinovie, pe nisip, că nu îi încăpea biserica, zis-a avva Daniil, ucenicul său: „De voiţi să vă mântuiţi, iubiţi neagoniseala şi tăcerea, că de aceste două fapte bune toată viaţa călugărilor atârnă”. Şi ucenicul lui a dat unuia din fraţi scrisoarea şi a tălmăcit-o egipteneşte. Şi după ce s-a citit părinţilor, au plâns toţi şi petreceau pe bătrânul plângând; căci nimeni nu îndrăznea să-i zică, fă milostenie. Şi venind la Ermupoli, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii aceleia şi spune că aici sunt!” Că era acolo mănăstire de femei, care se zicea a lui avva Ieremia, în care locuiau ca trei sute de surori. Şi s-a dus ucenicul şi a bătut. Şi i-a zis lui portăriţa cu glas subţire: „Mântuieşte-te! Bine ai venit! Ce porunceşti?” El a zis ei: „Cheamă-mi pe maica arhimandrită, căci voi să vorbesc”. Iar ea a zis: „Nu se întâlneşte cu nimeni niciodată, ci spune-mi, ce porunceşti şi îi voi spune”. Iar el a zis: „Spune-i că un călugăr vrea să-i vorbească”. Iar ea mergând i-a spus. Iar igumenia venind i-a zis: „Ce porunceşti?” Şi a zis fratele: „Ca să faceţi milostenie să dorm aici cu un bătrân, căci este seară şi nu cumva să ne mănânce fiarele”. I-a zis lui maica: „De folos vă este vouă să fiţi mâncaţi de fiarele cele dinafară, iar nu de cele din lăuntru, că aici bărbat niciodată nu intră”. I-a zis fratele: „Avva Daniil este, cel al Schitului”. Iar ea auzind, a deschis porţile şi a ieşit alergând, asemenea şi tot soborul şi îmbroboditurile lor le-au aşternut de la poartă până jos, unde era bătrânul, tăvălindu-se la picioarele lui şi sărutând urmele picioarelor lui. Şi intrând ei înăuntru în mănăstire, a adus stareţa lighean şi l-a umplut cu apă căldişoară şi cu buruieni şi a pus pe surori două cete şi a spălat ea picioarele bătrânului şi ale ucenicului lui şi luând un pahar, lua din lighean şi turna pe capetele surorilor şi apoi a turnat în sânul ei şi pe cap. Şi putea să le vadă cineva pe toate ca pe nişte pietre neclintite, fără de grai, căci tot răspunsut lor cu semn se făcea. Zis-a dar bătrânul, stareţei: „Pe noi ne au la evlavie, sau aşa sunt totdeauna surorile?” Iar ea a zis: „Totdeauna aşa sunt roabele tale, stăpâne, roagă-te pentru dânsele!” Iar una din ele zăcea în mijlocul curţii dormind, ruptă şi zdrenţuroasă. Şi a zis bătrânul: „Cine este aceasta care doarme aici?” Şi a zis una din surori: „Este beţivă şi ce să-i facem nu ştim; că a o scoate din mănăstire ne temem de osândă şi de o vom lăsa, sminteşte surorile”. Zis-a bătrânul ucenicului său: „Ia ligheanul şi-l aruncă deasupra ei”. Iar el făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: „Stăpâne, totdeauna aşa este”. Şi luând pe bătrân, au intrat în trapeză şi au făcut cină surorilor, zicând: „Blagosloveşte pe roabele tale, ca înaintea ta să guste!” Iar el le-a blagoslovit şi numai ea şi cea de a doua după dânsa au şezut cu ei. Şi bătrânului i-au pus un vas, care avea verdeţuri muiate şi crude şi curmale şi apă, iar ucenicului linte caldă şi puţină pâine şi vin amestecat. Iar surorile au pus bucate multe: „Peşte şi vin din destul şi au mâncat foarte bine şi nimeni nu a grăit”. Iar după ce s-au sculat ei, zis-a bătrânul stareţei: „Ce este ce ai făcut că noi trebuie să mâncăm bine şi voi aţi mâncat cele bune?” I-a răspuns lui aceea: „Tu călugăr eşti şi hrană de călugăr ţi-am pus şi ucenicul tău ucenic de călugăr este şi hrană de ucenic i-am pus; iar noi începătoare suntem şi hrană de începătoare am mâncat”. I-a zis bătrânul: „Pomenită fie dragostea ta; cu adevărat ne-am folosit”. Şi mergând ei să se odihnească, zis-a bătrânul ucenicului său: „Du-te de vezi unde doarme beţiva aceea care zăcea în mijlocul curţii”. Şi s-a dus de a văzut şi a venit de i-a spus lui, ca la sfârşitul ieşitorilor. A răspuns bătrânul: „Priveghează cu mine în noptea aceasta”. Şi după ce au adormit toate surorile, a luat bătrânul pe ucenicul său şi s-a pogorât pe din dos şi a văzut pe beţivă că s-a sculat şi şi-a întins mâinile sale la cer şi lacrimile ei ca pârâul şi metaniile le făcea până la pământ şi când simţea că vine vreo soră la ieşitori, se arunca pe sine jos horăind. Deci a zis bătrânul, ucenicului său: „Cheamă-mi pe stareţa încetişor”! Şi mergând a chemat-o pe ea şi pe a doua după dânsa şi toată noaptea priveau cele ce făcea. Iar stareţa plângea zicând: „Zvon s-a făcut pentru dânsa între surori” şi a cunoscut ea şi s-a dus binişor unde dormea bătrânul şi i-a furat toiagul şi pieptarul şi a deschis uşa mănăstirii şi a scris un bileţel şi l-a pus pe încuietoarea uşii, zicând: „Rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am greşit, şi s-a făcut nevăzută”. Şi după ce s-a făcut ziuă, au căutat-o şi n-au găsit-o şi s-au dus la poartă şi au găsit uşa deschisă şi pităcelul pe dânsa şi s-a făcut plângere mare în mănăstire şi a zis bătrânul: „Eu pentru dânsa am venit aici, că acest fel de beţivi iubeşte Dumnezeu”. Şi toate se mărturiseau bătrânului, spunând ce i-au făcut ei şi făcând bătrânul rugăciune surorilor s-au dus amândoi la chiliile lor, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Celui ce ştie singur, câţi robi ascunşi are.