Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Pentru Umilinţă (apoftegma 5): Distribuie pe Telegram

La acest frate mai sus pomenit, a mai venit şi alt frate oarecare, ierusalimlean, şi s-a aşezat lângă dânsul şi trăiau împreună. Acest frate şi-a făcut grădină de legume şi de verdeţuri, iar într-o zi a vrut să meargă la un oraş care era aproape ca la douăsprezece stadii de locul în care petreceau ei. Venind acel frate la vecinul său, scriitorul, l-a rugat, zicând: „Rogu-te, frate, păzeşte-mi grădina până voi veni eu de la târg, ca să nu mi-o strice animalele”. Răspunzând fratele, i-a zis: „Bine, frate, fii nădăjduit că după cât voi putea nu mă voi lenevi”. Şi aşa a plecat fratele la târg. Iar el a început a grăi în sine, zicând: „Ticăloase suflete al meu, nevoieşte-te acum pentru grădină până ai vreme bună!” Apoi sculându-se şi stând la rugăciune de seara până dimineaţa, n-a încetat citind şi cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu. Aşijderea şi toată ziua aceea, că era sfântă Duminica mare. Dacă s-a făcut seară, a venit şi fratele vecinului lui, de la târg, şi a aflat grădina toată stricată de fiarele sălbatice. Şi a zis fratelui său: „Frate, nu mi-ai păzit grădina precum te-am rugat, şi mi-a stricat-o fiarele. Dumnezeu să te ierte, frate!” Iar el răspunzând, i-a zis: „Dumnezeu ştie, că eu după putinţa mea m-am silit s-o păzesc, că doar ne va da Dumnezeu roadă acestei grădini mici”. Zis-a fratele: „Crede-mă, frate, că de tot a stricat-o”. Răspuns-a lui fratele, scriitorul: „Cred lui Dumnezeu şi ştiu că iarăşi o va înverzi”. Zis-a lui fratele: „Vino, frate, şi vezi”. Scriitorul i-a răspuns: „Mergi, frate, şi păzeşte frăţia ta acum, iar eu voi păzi la noapte”. Şi s-a făcut secetă şi s-a uscat pământul şi era în mare scârbă acel frate pentru grădina lui şi a zis fratelui său: „Să ştii, frate, că de nu ne va da Dumnezeu ploaie, ne va lipsi de la grădină”. Scriitorul i-a răspuns: „Amar nouă, frate, că de ne vor seca izvoarele grădinii cu adevărat nu vom dobândi mântuirea”. Aceasta o zicea el despre lacrimi. Acest frate, bun scriitor, când era să se pristăvească, l-a chemat pe acel frate, pe vecinul lui şi l-a rugat, zicând: „Iubite frate, iată mi-a venit vremea să mă pristăvesc, deci te rog să faci dragoste frăţească, să şezi astăzi lângă mine şi să nu spui nimănui că sunt eu bolnav. Dacă mă voi pristăvi, să iei, frate, trupul meu şi să-l duci înlăuntrul pustiului şi să-l arunci acolo, ca să-l mănânce fiarele şi păsările, pentru că a greşit Domnului Dumnezeului meu şi nu este vrednic de îngropare”. Răspuns-a lui fratele: „Să mă crezi, frate, că nu voieşte sufletul şi inima mea să fac aceasta”. Zis-a lui bolnavul: „Acel păcat, frate, asupra mea va fi şi iată, îţi făgăduiesc şi îţi dau cuvânt, că de mă vei asculta şi-mi vei face aceasta, dacă mi se va putea îţi voi ajuta ţie”. Şi acestea zicând, s-a pristăvit. Iar fratele a făcut cum l-a rugat. Luând trupul mortului gol, l-a dus şi l-a aruncat în pustie, iar a treia zi după pristăvirea lui, s-a arătat în vis vecinului său şi i-a zis: „Frate, Domnul Dumnezeu să te miluiască, precum şi tu m-ai miluit pe mine! Să ştii, frate, că mare milă a făcut cu mine, pentru că nu s-a îngropat după obicei trupul meu, căci am auzit de la Domnul acest cuvânt glăsuindu-mi aşa: «Iată, pentru multă smerenia ta, am poruncit să fii împreună cu Antonie, iată, frate, că m-am rugat şi pentru tine. Deci lasă grădina şi te nevoieşte şi te grijeşte de cealaltă grădină, că eu frate, în ceasul când îmi ieşea sufletul din trup, am văzut lacrimile stingând focul în care era să fiu aruncat pentru faptele mele»”..


->