SFINȚENIA – STARE DE NORMALITATE!:

Sfințenia – stare
de normalitate!
[1]

Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să‑l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce‑şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.

Atunci Petru, răspunzând, I‑a zis: „Iată, noi pe toate le‑am lăsat şi Ţi‑am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?” Iar Iisus le‑a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”.

(Matei 10, 32‑35 şi 37‑38; 19, 27‑30)

În primul rând, sunt delegat din partea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei să vă transmit binecuvântarea sa, atât obştii monahale de la Mânăstirea „Sfântul Ierarh Spiridon”, cât şi dumneavoastră, credincioşilor, care sunteţi prezenţi la cel de‑al doilea hram al acestei mânăstiri.

Este hramul bisericii care se înalţă atât de frumos pe dealul mânăstirii. Duminica Tuturor Sfinților nu este hramul doar al acestei mânăstiri, este hramul tuturor locaşurilor de cult, fie ele mânăstiri, fie ele biserici de parohie. Pentru că în toate bisericile noastre, nu numai astăzi, ci în fiecare zi se prăznuiesc sfinţii lui Dumnezeu pe care îi avem mijlocitori. Rugăciunea şi viaţa noastră nu sunt la fel ca ale lor, dar nădăjduim că sfinţenia vieţii lor şi îndrăzneala pe care au dobândit‑o înaintea lui Dumnezeu să le facă ascultate rugăciunile, pentru noi şi pentru mântuirea întregii lumi. Sigur că printre aceşti sfinţi, cel mai important rămâne pentru veşnicie, chiar pentru sfinţii înşişi, Maica Domnului, pe care au slăvit‑o atât de frumos tinerii seminarişti astăzi la strană, la priceasnă. Şi dacă ar fi numai pe Maica Domnului să o cinstim între sfinţi, îmi veţi da dreptate că peste tot această sărbătoare ar trebui să fie un hram adevărat, cu atât mai mult acolo unde s‑a rânduit să fie hramul Duminica Tuturor Sfinţilor.

Iubiţi creştini, evanghelia de astăzi ce s‑a citit la Sfânta Liturghie cuprinde câteva avertismente, dar și îndemnuri și făgăduințe, pe care ni le face Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru a ne sfinţi viaţa şi pentru a dobândi viaţa veşnică.

Mă opresc la dialogul cu Sfântul Apostol Petru care întreabă: „Doamne, iată, noi am lăsat toate, şi casă şi părinţi şi fraţi şi surori şi soţie şi copii şi Ţi‑am urmat Ţie. Cu noi ce va fi?”. Iar Hristos îi răspunde: „Voi, Apostolii, cei care ați fost aleşi în mod special, veţi sta pe douăsprezece scaune şi veţi judeca lumea împreună cu Mine”, prin cele douăsprezece seminţii ale lui Israel înţelegându‑se lumea întreagă. Dar le mai spune ceea ce este valabil pentru noi toţi, că „însutit veţi primi şi viaţa veşnică veţi moșteni”. Aceste două lucruri sunt scopuri ale vieţii creştine în ceea ce priveşte mai ales viaţa veşnică, dar nu mai puţin viaţa pământească, şi ea, trebuie să‑și piardă limitele și să fie trăită ca un preambul, ca o pregustare a vieţii celei de veci. Dacă vom reuşi aici, în această lume, în forma însutită de care ne vorbeşte evanghelia, să receptăm mesajul dumnezeiesc, să ni‑L însuşim pe Dumnezeu, atunci, prin consecinţă, ne vom găsi locul în viaţa veşnică şi veşnicia pe care o vom dobândi va fi una adevărată şi fericită. Dacă ne vom limita la o viaţă foarte simplă şi, mai rău, la o viaţă foarte pământească şi gravitaţională şi dacă vom avea conştiinţa că totul se termină cu această lume, cum foarte multă lume încă crede, că totul se va sfârşi odată ce ai închis ochii şi ţi‑ai dat ultima suflare, cu atât mai mult chin pentru această viaţă pământească, care este un non‑sens şi o veşnicie de chin dincolo de mormânt. Sfinţii pe care noi îi prăznuim astăzi şi pe care îi cunoaştem şi pe care nu‑i cunoaştem – pentru că de aceea s‑a rânduit o duminică să‑i prăznuiască pe toţi sfinţii, ca să‑i pomenim şi pe cei pe care nu‑i ştim – ne demonstrează, iubiţi creştini, că viaţa noastră pământească trebuie să devină un pridvor al vieţii celei de veci.

Viaţa pământească trebuie să devină un pridvor al vieţii veşnice. Or pridvorul vieţii veşnice din această lume, limitele timpului din limitele istoriei, nu este altul decât Biserica lui Hristos. Astăzi nu este numai ziua Sfinţilor, ci este şi ziua Bisericii, pentru că sfinţii au făcut parte din Biserică, unde se păstrează adevărul revelat în integralitatea lui, pentru că fără adevăr nu putem să ne mântuim. Mântuitorul Însuşi ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Biserica este cea care ne arată calea, şi nu numai, prin preoţii rânduiţi ne călăuzeşte pe drumul mântuirii. Biserica este cea care ne descoperă adevărul şi Biserica este cea care ne dă arvuna moştenirii vieţii celei veşnice. În rugăciunile ce se rostesc imediat după ce se împărtăşesc preoţii, una dintre ele spune foarte profund despre împărtăşirea cu Cel care S‑a mărturisit pe Sine „Calea, Adevărul şi Viaţa”, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Dă‑ne nouă, Doamne, mai cu adevărat să ne împărtăşim în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale!”.

Iubiţi credincioși, duminica de astăzi ne pune la îndemână două mijloace fără de care foarte greu, dacă nu imposibil, putem duce o viaţă fericită aici pe pământ şi cu atât mai puţin în viaţa de dincolo. Părinţii spun despre Biserică, că fără de ea nu există mântuire, dar aş îndrăzni să spun că nici fără sfinţii Bisericii. Pentru că Biserica trebuie înţeleasă în adevărul ei care înseamnă comunitate şi comuniune. Comunitate de sfinţi! Suntem învăţaţi că noi, oamenii de pe pământ, suntem Biserica luptătoare şi că sfinţii din cer formează Biserica triumfătoare. Deci dacă fără Biserică spun părinţii că nu există mântuire, nici fără de sfinţi nu există mântuire şi cei care nu cred în sfinţi şi mai ales în Maica Domnului, riscă mântuirea! Pentru că ei nu trăiesc în Biserică, pentru că ei nu fac parte din Biserica luptătoare şi riscă să nu facă parte nici din Biserica triumfătoare, din Biserica sfinţilor.

Ascultam dimineaţă la Radio Renaşterea că sfinţenia este o stare de normalitate a creştinului botezat. Deci normalitatea unei vieţi pământeşti adevărate, este sfinţenia! Păcatul şi celelalte asemenea sunt cele care îl duc pe om la nefirescul lui, până acolo că nici nu se mai poate numi om. Sunt atâtea păcate pe care le ştim, le auzim, le vedem, le mai şi facem, care ne fac să cădem din condiţia de om, să nu mai vorbim de sfânt sau de fii ai lui Dumnezeu, cei ce ne rugăm în fiecare zi, mai ales seara, cu rugăciunea Tatăl nostru, considerându‑ne fiii Lui şi aşteptând, ca nişte copii, ocrotire permanentă şi ajutor din partea lui Dumnezeu‑Tatăl. Or sfinţii pe care ni‑i înfăţişează Biserica astăzi sunt oameni care au reuşit să fie oameni cu adevărat şi să trăiască firescul sfinţeniei şi ei trebuie să rămână modele, să le urmăm credinţa, să mărturisim credinţa, aşa cum ne cere evanghelia de astăzi, ca şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la judecata finală, să mărturisească pentru noi înaintea lui Dumnezeu‑Tatăl.

Sfinţii pe care îi prăznuim astăzi s‑au depăşit...! Au reuşit să se detaşeze de lucrurile foarte umane şi sentimentale de care noi suntem foarte legaţi. Ne avertizează evanghelia de astăzi: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă, sau pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Au reuşit să trăiască o ierarhie a valorilor care nu exclude sentimentele umane, dar care Îl pune pe Dumnezeu înaintea tuturor. Şi care Dumnezeu, foarte important lucru, aşteaptă şi merită să fie iubit. Deci pe Dumnezeu nu numai trebuie să‑L ascultăm, nu numai să credem în El, nu numai să‑L mărturisim, ci trebuie să‑L şi iubim!

În anul trecut, pe muntele Buscatu la Mânăstirea Tuturor Sfinţilor, le‑am adus aminte credincioşilor şi o fac şi de această dată: de câte ori nu‑L substituim noi pe Dumnezeu cu făptura...! Zicem, de pildă: copilul meu este lumina ochilor mei, deşi Hristos ne spune că El este Lumina lumii. Mai mult, spunem: copiii mei sunt viaţa mea. Şi dacă într‑adevăr copiii tăi sunt lumina ochilor tăi şi dacă într‑adevăr copiii tăi sunt viaţa ta şi L‑ai lăsat pe Dumnezeu deoparte, atunci viaţa ta şi lumina ta vor ajunge o deznădejde cumplită, pentru că, în general, aceşti copii răsfăţaţi, care sunt viaţa şi lumina ochilor părinţilor, atâta suferinţă aduc încât îi duc pe părinţi la deznădejde. Şi deznădejdea este un păcat împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, ceea ce înseamnă că rişti să pierzi viaţa veşnică datorită copiilor care sunt lumina ochilor tăi şi viaţa ta. Noi auzim adesea părinţi care îşi ridică glasul către cer şi spun: Doamne, dar de ce? Şi de ce mie? Şi de ce copiii mei? Așadar, ajung părinţii să se lupte cu Dumnezeu, să se împotrivească, să cârtească, să se răzvrătească.

Iubiţii mei, diavolul este cel care s‑a răzvrătit şi a rămas răzvrătit şi va rămâne până la sfârşit; cel care cârteşte, este nemulţumit şi se crede nedreptăţit; el Lucifer, înger al luminii, a ajuns să fie înger al întunericului. Dacă nu vom fi atenţi la lumina care este Hristos şi la viaţa care este Hristos şi substituim lumina lui Hristos şi viaţa lui Hristos cu zidirea, fie ei copiii noştri, riscăm!

Neamul nostru românesc ni‑i înfăţişează pe sfinţii Brâncoveni, de pildă. Vodă Brâncoveanu n‑a pregetat nici o clipă să‑şi jertfească copiii pentru credinţa în Hristos. Martirajul lui a fost unul ieşit din comun. Toţi fiii lui au fost decapitaţi, începând de la cel mai mic, şi el la urmă. Şi‑a văzut pe rând copiii decapitaţi pentru Hristos‑Viaţa noastră şi nu s‑a lepădat de Dumnezeu şi de credinţa neamului său. Acolo era și soţia lui Vodă Brâncoveanu care şi‑a văzut fiii decapitaţi şi pe soţul ei asemenea. Doamna Maria încă n‑a fost canonizată, sperăm să fie, însă ne spun Părinţii că astăzi îi prăznuim şi pe sfinţii care încă nu sunt canonizaţi de Biserică. Acestă mamă a trăit martiriul însutit şi vrednică este să se numere în rândul sfinţilor, şi nu alţi sfinţi decât în rândul sfinţilor mucenici. Iată un exemplu extraordinar care ne stă la îndemână tuturor!

Şi am să închei cu două lucruri şi poate în acelaşi timp două sfaturi. Cu toţii suntem chemaţi prin cuvintele evangheliei de astăzi să‑L iubim pe Hristos, să‑L mărturisim şi să ducem o viaţă cuvioasă. Și pentru că v‑am amintit de mama sfinţilor Brâncoveni, aş spune aşa, un cuvânt pe care l‑am mai rostit şi altădată şi care poate rezolva foarte multe probleme din societatea noastră: decât o mamă divorţată, mai bine o mamă martiră. Nu trebuie să vă tâlcuiesc acest cuvânt: decât o mamă divorţată, mai bine o mamă martiră...! Absolut toţi cei care au viaţă de familie şi s‑au cununat în Biserică, imediat după ce li s‑au pus cununiile pe creştet, au dănţuit în jurul Sfintei Evanghelii în timp ce se cânta imnul „Sfinţilor mucenici care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre”. Câţi au fost atenţi şi câţi s‑au străduit să împlinească această rugăciune sau să le urmeze exemplul sfinţilor, pentru că familia, nu este altceva decât martiriul timpurilor pe care le trăim. Familia este locul unde zi de zi se moare pentru Hristos şi pentru dreptate. Zi de zi! Noi ştim prea bine, cei care suntem duhovnici. În familia creştină se moare în fiecare zi pentru Hristos pentru că fie soţul nu este de acord cu Biserica şi cu toate ale ei, fie lumina ochilor şi viaţa părinţilor, adică pruncii, nu vor să audă de Dumnezeu şi‑i batjocoresc pe părinţi. Familia este locul în care în fiecare zi se moare pentru Hristos!

Şi al doilea lucru: astăzi am slujit un sobor frumos de preoţi şi călugări, stareţi de mânăstiri, duhovnici, preoţi parohi. Iubiţi creştini, din ce în ce mai puţini sunt cei care îşi doresc să‑L slujească pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor, preoţi sau monahi. Puţini sunt tinerii de astăzi care mai doresc să devină preoţi şi mai puţini îşi doresc să devină călugări! Şi aceasta este un semn că societatea noastră s‑a desacralizat şi că oamenii Îl trăiesc din ce în ce mai puţin pe Dumnezeu, dacă fiii lor nu mai aleg să lupte pentru credinţă sau măcar să‑i slujească. Preoţia presupune viaţa monahală, dar nu numai preoţia ci şi botezul creştin presupune o stare monahală. Cu toţii suntem chemaţi la ascultare şi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru! Cu toţii suntem chemaţi să nu ne lipim inima şi viaţa de nimic pământesc, să ne putem înălţa la ceruri! Cu toţii suntem chemaţi la o viață feciorelnică, în care să‑L iubim cu adevărat pe Dumnezeu! Dacă nu vom reuşi să‑L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu vom reuşi nici să‑L slujim, nici credinţa noastră nu este una dreaptă şi profundă şi viaţa noastră lasă de dorit. Atunci când reuşeşti să‑l iubeşti pe cineva cu adevărat, doreşti din tot sufletul tău să‑i fii pe plac şi doreşti ca viaţa ta întreagă să‑i aparţină. Aşa este Dumnezeu, Cel ce ne spune şi ne cere să‑L iubim cu toată fiinţa noastră.

Iubiţi credincioși, închei revenind și la faptul că Duminica Tuturor Sfinţilor ne îndeamnă pe toţi laolaltă să‑i luăm pe sfinţi ca modele şi să credem că, într‑adevăr, la rându‑ne, putem deveni sfinţi şi că sfinţenia este o stare de normalitate, o stare firească a creştinului botezat. Şi al doilea lucru: fără Biserică şi în afara Bisericii nu există mântuire! Amin!



[1] Predică rostită în Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), la Sfânta Mânăstire „Sfântul Ierarh Spiridon”, Strâmba, Bistriţa‑Năsăud, 10.06.2012.


->