Sunt ortodox şi vreau să-mi cunosc credinţa!:

Sunt ortodox şi vreau să-mi cunosc credinţa![1]

„Sunt ortodox şi vreau să-mi cunosc credinţa” este genericul sub care se va desfăşura, în toate serile din acest Post, programul catehetic rânduit de IPS. Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei. În fiecare seară, se va explica câte un articol din Simbolul de Credinţă, din Crez, care este, pentru Biserica noastră, expresia credinţei celei adevărate şi, comprimat, adevărul de credinţă, care trebuie să ne determine viaţa. Este structura dogmatică, dar, în acelaşi timp, duhovnicească, pe care trebuie să ne clădim duhovniceşte. Cateheza din această seară se vrea o introducere pentru cele ce urmează.

Noi cunoaştem Simbolul de Credinţă, pentru că îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie şi, probabil, îl rostim şi în rugăciunile noastre personale. Pentru prima dată ni se rosteşte de către naşi, atunci când suntem botezaţi. Fără Simbolul de Credinţă, practic, credinţa noastră se consumă în termeni delicaţi, pentru că, în general, creştinii ortodocşi sunt ignoranţi, nu îşi cunosc credinţa. O parte, destul de însemnată, sunt superstiţioşi, trăiesc o credinţă superstiţioasă. Dacă ar fi doar să-l dau ca exemplu pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, pe care l-am prăznuit nu demult, ce ştim noi despre Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul? Că el aduce ploaia, tunetele şi fulgerele şi că tot el este la mijloc, atunci când este secetă. Putem spune despre Sfântul Proroc Ilie şi aceste lucruri, dar mai important este ceea ce se spune în Acatistul său, anume că este Proroc şi Înaintemergător al celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lucru pe care îl ştiu prea puţini creştini. Sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a devenit o zi în care superstiţia şi-a găsit locul, atât pentru creştinii ortodocşi, dar chiar și pentru cei care nu au cultul sfinţilor și care, în ziua de Sfântul Ilie, se străduiesc să nu lucreze, nu cumva să-i trăznească...?! Deci, totul se rezumă la o credinţă superficială şi superstiţioasă. O bună parte dintre creştinii noştri trăiesc această credinţă.

O altă parte trăiesc o credinţă ritualistă, în sensul că respectă regulile impuse de Biserică şi atât! Merg la biserică, duminică şi în sărbători, îşi rostesc rugăciunile, probabil că şi postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc, o dată pe an, şi cam aceasta este credinţa lor şi mai mult decât atât nu! (Am evitat, intenționat, să reclam obiceiurile foarte costisitoare de la înmormântări...?!). Nu-i interesează. Şi-au făcut datoria şi consideră că Dumnezeu le este, la rându-I, dator. Or, iată că programul catehetic ce s-a rânduit vrea să vă trezească curiozitatea şi, mai mult, să vă deschidă mintea şi inima, spre a vă cunoaşte credinţa şi a evita să fiţi ignoranţi, superstiţioşi sau ritualişti, ci să fiţi credincioşi cu adevărat, împlinindu-ne datoria şi cunoscându-ne credinţa, în aşa măsură încât, aşa cum spuneam la început, să ne clădim duhovniceşte pe structura adevărului de credinţă. Fără adevăr nu există mântuire, tot așa ne învaţă Sfinţii Părinţi că fără Biserică nu există mântuire şi că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului, pentru că Simbolul de Credinţă a fost alcătuit de Biserică. Simbolul de Credinţă este opera sau, dacă vreţi, capodopera dogmatică a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, şi, în completare, de la Sinodul II Ecumenic, de la Constantinopol, care s-au desfășurat pe fondul necredinţei, al derapării de la adevărata credinţă, chiar a unor oameni ai Bisericii, preoţi şi episcopi. A fost necesar să se întrunească Sinodul I Ecumenic, pentru că unul dintre preoţii Bisericii, anume Arie, se îndoia şi propovăduia această îndoială, faptul că Iisus Hristos este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi a avut foarte mulţi aderenţi. Acest preot a reuşit să convertească, nu la credinţa lui, la îndoiala lui, chiar episcopi şi, probabil, împăraţi. Astfel, Împăratul Constantin a convocat, în anul 325, primul Sinod Ecumenic, unde au participat trei sute optsprezece părinţi, din toată lumea, care au ajuns, prin rugăciune şi stăruinţă, în deplină comuniune, prin cercetarea adevărului de credinţă, la un rezumat, pe care îl avem până astăzi, în primele opt articole ale Crezului, ale Simbolului de Credinţă, acestora adăugându-li-se, mai târziu, încă patru, la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381.

Este foarte adevărat că Simbolul de Credinţă a devenit, pentru noi, o rugăciune, iar acesta nu este un lucru rău, ci unul foarte bun şi necesar. Un adevăr de credinţă poate fi cunoscut doar în duhul rugăciunii. Ca să ni se descopere un adevăr de credinţă, ca să-l înţelegem pe dinlăuntru, şi nu pe dinafară, nu doar ca pe o axiomă, mai bine zis ca pe o definiţie a credinţei, ca pe o dogmă, zicem noi, ci să-l cunoaştem pe dinlăuntru, însuşindu-ne acest adevăr de credinţă, este nevoie de rugăciune. De-aceea s-a rânduit de Sfinții Părinţi ca Simbolul de Credinţă să se rostească în cadrul rugăciunilor sau al rânduielilor de rugăciune, pe care le avem; de pildă, în rânduiala rugăciunii de dimineaţă, dar, mai important, la Sfânta Liturghie. Este de reţinut faptul că Simbolul de Credinţă este aşezat, în Sfânta Liturghie, în momentul în care începe Liturghia Euharistică. Crezul încheie Liturghia celor chemaţi, partea învăţătorească, pedagogică a Sfintei Liturghii. Observaţi, în ultima vreme, că această parte, în catedrala noastră, se încheie cu predica. Adică, imediat după ce se citeşte Sfânta Evanghelie, se şi tâlcuieşte, iar, după câteva ectenii, diaconul ne îndeamnă: „Uşile, uşile, cu înţelepciune, să luăm aminte!” și se rosteşte Simbolul de Credinţă. În vechime, în acest moment, se închideau uşile bisericii şi rămâneau înăuntru doar cei botezaţi, cei care au mărturisit şi care şi-au însuşit adevărul de credinţă, cei care nu erau botezaţi, care n-au mărturisit, încă, în mod public credinţa, erau scoşi afară, plecau, pentru că nu puteau participa la Liturghia Euharistică. Or, Liturghia Euharistică, însăși Sfânta Liturghie, se întemeiază pe Simbolul de Credinţă. Noi ne împărtăşim cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, Care mărturiseşte despre Sine că este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Deci, Simbolul de Credinţă este calea, adevărul şi viaţa. În felul acesta trebuie să ne raportăm la Simbolul de Credinţă, și atunci când ne rugăm, pentru că Simbolul de Credinţă este şi o mărturisire.

Simbolului de Credinţă îi spunem şi Crez. El aşa şi începe, cu mărturisirea „Cred”. Şi nu se mai repetă această afirmație. Ce înseamnă cuvântul „cred”? Înseamnă un adevăr, pe care l-ai primit, ţi l-ai asumat, ţi l-ai însuşit şi pe care trebuie să-l mărturiseşti, simţi nevoia şi trebuie s-o faci. Deci, pe lângă faptul că este o rugăciune şi trebuie să fie o rugăciune, adică să-l rostim în duh de rugăciune, să ştim că este şi o mărturisire de credinţă şi că această structură dogmatică, rânduită de Sfinții Părinţi, este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, fără de care credinţa noastră este moartă sau se poate perverti, în ceea ce spuneam la început – în nepăsare, superstiţie sau ritualism. Aşadar, să luăm aminte la fiecare articol din Simbolul de Credinţă, astfel încât credinţa noastră, a tuturor, să fie aşa cum Şi-a dorit-o Domnul – lucrătoare prin iubire! Amin!



[1] Cateheza a I-a în cadrul programului catehetic „Sunt ortodox şi vreau să‑mi cunosc credinţa” – o explicare catehetică a Simbolului de credinţă, Catedrala Mitropolitană, Cluj-Napoca, jud. Cluj, 01 august 2013.


->