Duminica Tuturor Sfinţilor

:

Duminica Tuturor Sfinţilor[1]

Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.

Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n’am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să‑l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.

Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce‑şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.

Atunci Petru, răspunzând, I‑a zis: „Iată, noi pe toate le‑am lăsat şi Ţi‑am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?” Iar Iisus le‑a zis: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”.

(Matei 10, 32‑35 şi 37‑38; 19, 27‑30)

Iubiţi credincioşi! Astăzi, Biserica întreagă își venerează Sfinții! Toți sfinţii pe care‑i avem în calendare sau în sinaxare, dar mai ales pe cei pe care nu‑i cunoaştem și care nu sunt consemnați niciunde.

Sfinții, toţi, s‑au făcut asemenea lui Dumnezeu, au ajuns să fie dumnezei prin har, prin harul lui Dumnezeu, şi au găsit odihnă în locaşurile cele veşnice, de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, împărăţind împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Fie că au fost patriarhii Vechiului Testament, aşa cum aţi auzit cântându‑se mai‑nainte; fie că au fost împăraţii Vechiului Testament, care erau credincioşi, de pildă, să ne gândim la împăratul David. Ecoul cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia ce s‑a citit la Sfânta Liturghie se face auzit până astăzi, dar el își are „adâncul” încă din Vechiul Testament, și se lucrează fără excepţie: de la proorocii Vechiului Testament până la Ioan Botezătorul; de la Apostoli, și urmaşii acestora, până la slujitorii Sfântului Altar din vremea noastră; de la mucenicii din primele veacuri până la cei de azi, pentru că şi astăzi se moare pentru Hristos, aşa cum puteţi cunoaşte din mass‑media; de la marii cuvioși din vechime până la călugării contemporani; de la creștinii Bisericii primare la credincioşii de azi botezaţi în numele Sfintei Treimi!

Pe lângă o viaţă duhovnicească și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, trebuie împlinit și acest deziderat enunţat astăzi: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 32‑33). Parcă n‑ar fi aşa de greu, pentru că ne recunoaştem creştini şi ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori avem ocazia. Fie că suntem la biserică, fie că trecem doar prin dreptul unei biserici sau unei troiţe, începem sau sfârşim lucrul, sau, pur şi simplu avem nevoie în acel moment de ajutorul lui Dumnezeu, ne închinăm în public. Parcă nu este aşa de greu în zilele noastre să‑L mărturisim pe Dumnezeu, pentru că nu ne‑împiedică nimeni, deşi se încearcă pe diferite căi; dacă ar fi numai să pomenim lupta împotriva icoanelor din şcoli. Dar, ceea ce urmează în Evanghelia de astăzi, este cutremurător!

Mântuitorul Însuşi spune: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37‑38). Acest cuvânt al Mântuitorului a fost înțeles de cei 12 Apostoli, şi chiar de cei 70, de cei 3.000 care s‑au botezat la Ierusalim în ziua Cincizecimii şi nu numai de ei, de toţi mucenicii și cuvioşii, sute şi mii, pe care‑i cunoaştem şi pe care nu‑i cunoaştem, probabil și, pentru că erau foarte aproape de vieţuirea pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar, pe măsură ce au trecut anii, oamenii înţeleg din ce în ce mai puţin acest cuvânt.

Cum să nu iubesc pe tată sau pe mamă sau pe soţ sau pe copii sau pe rudenii sau ceea ce‑mi este drag mie în lumea aceasta? Cum să nu iubesc? Deşi cuvântul este clar: mai mult decât pe Dumnezeu. Avem, acest discernământ? Atunci când iubim, ne gândim că iubim mai mult sau mai puţin pe Dumnezeu, decât lucrul pe care îl avem vibrând în inima noastră? Firea noastră omenească s‑a înfipt atât de mult în această lume şi pe acest pământ încât nu reuşim să trăim înalt, să trăim adevărat. Nu trebuie să levităm neapărat, dar să trăim duhovniceşte; să‑L pricepem şi să‑L iubim întâi pe Dumnezeu, aşa cum ne cere cea dintâi poruncă a Legii, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Pentru că nu de puţine ori noi o mărturisim, mai ales în situaţii speciale, că ne iubim copiii sau pe cineva foarte apropiat mai mult decât orice. Mai mult decât orice înseamnă mai mult decât pe Dumnezeu. Şi se vede, atunci când suntem dezamăgiţi în iubire sau când iubirea noastră se risipeşte sau îşi pierde subiectul. Subiectul iubirii ajunge în cimitir, de pildă, sau are altă opţiune, cum se‑ntâmplă adeseori. Nu se iubeşte cu aceeaşi intensitate. Două persoane, rareori reuşesc să se iubească reciproc cu aceeaşi intensitate. Însă, Dumnezeu iubeşte cu o intensitate mai mare decât a noastră, copleşitoare şi neschimbătoare. Dumnezeu nu se schimbă, nici chiar pentru cei ce ajung să moştenească iadul și nu împărăţia Lui. Dumnezeu nu‑şi schimbă atitudinea, Dumnezeu îşi revarsă pe mai departe iubirea; iubire care‑i arde pe cei ce sunt în iad.

Noi, oamenii din ziua de astăzi, din ce în ce mai puţin ne punem problema – dar, să trăim şi să simţim? – să‑L iubim pe Dumnezeu, să învăţăm să‑L iubim pe Dumnezeu, sau să ne lăsăm cuprinşi în iubirea Lui.

Suntem prea pământeni, prea mult trup şi prea puţin suflet, prea multă carne şi oase, şi lăsăm carnea să‑şi ceară drepturile, iar sufletul îl neglijăm, renunțăm la el în favoarea trupului. Dacă nu ne vom pierde sufletul, cum ne spune Scriptura, pentru Hristos şi pentru Împărăţia Lui, nu vom deveni moştenitorii ei! Dacă, însă, ne vom pierde sufletul pentru trup şi pentru ceea ce‑i trebuie trupului în această lume, exagerat de mult, fără măsură, şi în detrimentul lui, pentru dezintegrarea lui, şi nu pentru Dumnezeu, spre slava și bucuria lui Dumnezeu, şi ca răspuns al iubirii lui Dumnezeu, atunci sufletul respectiv nu poate să se înalţe, decât să cadă odată cu trupul până în cele mai de jos ale pământului, până în iad, pregătit diavolului şi îngerilor lui. Este greu să iubeşti pe cineva mai mult decât pe mama ta sau pe tatăl tău. Dar poţi face această diferenţă, mai ales în relaţie cu Dumnezeu. El Însuşi se compară cu o mamă sau cu un tată, şi‑L numim în rugăciunea noastră de căpetenie „Tatăl nostru”. Faţă de El, suntem datori cu altfel de iubire, cu o iubire adevărată, cu o iubire jertfelnică, cu o iubire duhovnicească și o credință lucrătoare prin iubire!

De pildă, împăratul David, pe care l‑am citat între drepţii Vechiului Testament, ne spune la sfârşitul Psalmului 50 că Jertfa lui Dumnezeu este duh umilit; inima zdrobită şi smerită... (v. 17) și Mântuitorul completează: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 12, 7). Ne vorbește împăratul David şi despre jertfa de sânge, a Vechiului Testament, pe care erau datori oamenii s‑o aducă lui Dumnezeu și în care Dumnezeu nu mai binevoiește. Jertfa, în vremea noastră, în legea nouă, a noului legământ, a Noului Testament, este jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii în care invocăm pe Duhul Sfânt să prefacă darurile de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și care exprimă starea de jertfă permanentă a Mântuitorului pentru noi şi pentru mântuirea întregii lumi.

Se cere jertfă! Dar jertfa pe care o cere Mântuitorul este inima curată şi înfrântă, este mintea curată şi luminată, este opţiune permanentă de a‑I sluji lui Dumnezeu, de a‑L urma pe Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu, nu‑L poţi urma decât luându‑ţi crucea suferinţei acestei vieţi şi mai ales crucea trupului tău. Trebuie să recunoaştem că trupul este o barieră destul de mare în calea către Împărăţia lui Dumnezeu. Și nu pentru că este material și gravitaţional, ci pentru că preferă pământul şi nu cerul. Pentru că este neputincios şi ne ispiteşte până la sfârşitul vieţii. În scrierile Părinţilor pustiei, găsim călugări care la vârste înaintate, aproape de ceasul morţii, se luptau încă, de pildă, cu diavolul desfrânării. Vă închipuiţi, oameni care şi‑au mortificat trupul o viaţă întreagă în pustie, cu osteneală deosebită, ajungeau și la sfârşitul vieţii lor să mai simtă vibraţia unui trup păcătos. Deci și trupul este o cruce care trebuie să fie purtată! Dacă, însă, reuşeşti să ţi‑l stăpâneşti, să ţi‑l sfinţeşti, să ţi‑l îndumnezeieşti, nu numai că rămâne sfinte moaşte, aşa cum îi vedeţi pe sfinţi, trupuri de oameni care s‑au sfinţit şi care şi astăzi izvorăsc miros de bună mireasmă şi nu putrezesc, ci poți moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Trup şi suflet!, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate ajunge numai suflet, trebuie s‑ajungi întreg. Chiar dacă trupul în această lume va merge în pământul din care‑a fost luat, la cea de‑a doua venire a Mântuitorului, la judecata finală, la judecata universală, vom fi judecaţi trup şi suflet. Pentru că, sufletul și trupul, împreună poartă vina păcatelor. Şi atunci va fi judecat omul întreg, trup şi suflet. Să nu credeţi că trupul, datorită păcatelor pe care le‑a făcut va merge în iad şi sufletul în rai...!

Cuvântul Evangheliei de astăzi şi exemplul tuturor sfinţilor pe care‑i cunoaştem şi pe care nu‑i cunoaştem, dar care s‑au sfinţit trup şi suflet, este îndemn pentru fiecare dintre noi, de‑a asculta de Dumnezeu, de a‑I împlini poruncile. A‑I împlini, nu numai poruncile, ci şi sfaturile evanghelice. Există o poruncă în Lege care spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi‑l va da” (Ieş. 20, 12). Dar sfatul evanghelic de astăzi spune: „Cel ce-și iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Contrazice porunca? Nu! Completează porunca! Ne face să înţelegem mai înalt viaţa duhovnicească și ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Dumnezeu nu vrea în împărăţia Lui mediocri, ignoranţi, oameni care‑şi fac datoria; prezenţe fără sentimente. Dumnezeu vrea oameni desăvârşiţi, vrea dumnezei prin har.

Omul se poate bucura aşa cum se bucură Dumnezeu în împărăţia Lui. Aşa cum este el, mititel şi amărât, poate să încapă o bucurie atât de mare cât o are şi o trăieşte Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, deşi se supără şi se necăjeşte pe noi, este un Dumnezeu fericit. Dumnezeu nu poate să fie nefericit; dacă ar fi nefericit, n‑ar fi Dumnezeu. Şi nici nu avem nevoie de un dumnezeu nefericit, pentru că noi căutăm fericirea în permanenţă. Și dacă nu o dobândim în această lume, avem această credinţă şi nădejde că o vom moşteni în Împărăţia Lui.

Să nu fim ignoranţi, să nu fim mediocri! Cu ani în urmă, cineva oscila între a se călugări și a se căsători, și fiind la sfârşitul facultăţii l‑am întrebat: ce note ai? Îmi răspunde: 8, 9, 10...! Dacă nu ai numai de 10, nu ai ce să cauţi la mânăstire...! Sfinţii pe care‑i prăznuim noi astăzi au fost oameni de nota 10. La Dumnezeu, se excelează. Sfinţii sunt cei care au excelat în viaţa duhovnicească; care au trăit poruncile dumnezeieşti cu toată fiinţa lor; care la poruncile dumnezeieşti au adăugat har peste har şi putere peste putere. Aceştia sunt sfinţii!

Noi, cei de astăzi, suntem chemaţi să trăim la alt nivel? Nu! Deşi, Părinţii Bisericii, cu darul vederii înainte, au spus că monahii vremurilor din urmă nu vor mai fi nevoitorii de altădată, dar dacă vor răbda până la capăt, chiar fără să se ostenească prea mult în nevoinţe duhovniceşti – asta nu înseamnă să păcătuiască – vor fi mai strălucitori în Împărăţia Cerurilor decât pustnicii din vremuri străvechi. Şi aceasta o spun unii sfinţi care au avut descoperiri dumnezeieşti în ceea ce priveşte sfârşitul veacurilor. Aceasta legat de monahi; dar dumneavoastră? Numai monahii se vor mântui? Sau numai ei ar trebui să se mântuiască? Sau numai ei ar trebui să exceleze? Nu! Şi dumneavoastră! Am spus, şi nu o dată, un singur sfat vă dau, unul singur şi care acoperă foarte multe probleme din societatea de astăzi: decât o mamă divorţată, mai bine o mamă martiră...! Câţi, în ziua de astăzi, mai acceptă martirajul? Astăzi îi pomenim şi pe mucenici...! Atunci, la Cununie, când am dănţuit în jurul mesei unde era Sfânta Evanghelie, am cântat printre altele şi „sfinţilor mucenici, care bine v‑aţi nevoit...”. Câţi, în familia lor, mai acceptă mucenicia?

În lumina celor spuse, iubiţi credincioşi, să‑L cunoaşteţi pe Dumnezeul pe care Îl slujiţi. Nu numai să‑L cunoaşteţi, ci să‑L și ascultaţi! Nu numai să‑L ascultaţi, ci să‑L și iubiţi! Amin!



[1]  Predică rostită la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), în data de 22 iunie 2008.


->