Condițiile sfințeniei!

:

Condițiile sfințeniei![1]

S‑a rânduit de Sfânta noastră Biserică, ca în această Duminică, prima după Rusalii, să‑i prăznuim pe Toţi Sfinţii, cunoscuţi şi, mai ales, necunoscuţi, din toate timpurile şi din toate locurile! Sfânta Evanghelie care s‑a rânduit a se citi în cadrul Sfintei Liturghii cuprinde spusele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care se referă la condiţiile necesare omului pentru a deveni sfânt, pentru a se asemăna lui Dumnezeu, Care cere: „fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48) și „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!” (Lev. 19, 2)

Prima dintre condiţiile de care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi, este aceea de a‑L mărturisi pe Dumnezeu înaintea oamenilor. Dacă vom face acest lucru, ne promite Hristos că şi El va mărturisi pentru noi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Tatălui Celui din ceruri. Dar dacă nu vom mărturisi pe Dumnezeu în faţa oamenilor, nici El nu va mărturisi pentru noi în faţa Tatălui Celui din ceruri. Mărturisirea, în primul rând, presupune credinţă; nu putem mărturisi ceva în care nu credem. Credinţa trebuie să se arate prin faptele noastre proprii, prin felul nostru de a fi, dacă vreţi, prin însăşi viaţa noastră. Ne spune Sfântul Apostol Iacob despre credinţă: „credinţa fără fapte este moartă!” (Iac. 2, 20, 26). Dar, mai mult, ne cere Mântuitorul astăzi: credinţa noastră să o şi mărturisim. Şi aşa au făcut‑o sfinţii, cei pe care‑i prăznuim, ei au mărturisit credinţa în Iisus Hristos, în Sfânta Treime, în Maica Domnului, în icoană, în sfinţi, şi în tot ceea ce constituie adevărul de credinţă, baza sau temelia credinţei noastre creştine. Şi au mărturisit‑o, cu preţul vieţii lor. De aceea, sunt pomeniţi în calendarele noastre cu numele şi, sigur, în mare măsură, fără nume. Cei mai mulţi n‑au fost cunoscuţi, sau nu s‑au evidenţiat efectiv, ca să fie notaţi undeva de cei care i‑au cunoscut, sau de cei care le‑au fost contemporani. Ştim prea bine, cel puţin în primele veacuri creştine, câţi oameni L‑au mărturisit pe Hristos şi au sfârşit muceniceşte! Dar, aceştia, pe care îi cunoaştem după nume, și care au acatiste sau slujbe, sunt puţini, faţă de cei care în număr mare s‑au jertfit în anonimat pentru credinţa lor, mărturisind‑o.

Evanghelia de azi, lasă să se înțeleagă, despre cel care crede şi mărturiseşte, că va stârni împotriviri, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos. Va despărţi pe tată de fiu, pe mamă de fiică, pe noră de soacră. Şi aceasta se vede prea bine până în zilele noastre. Deşi suntem botezaţi, credem, poate că nu mărturisim atât cât ar trebui, dar, parcă mulţi nu sunt de acord cu faptul că noi ne străduim să fim creştini nu numai cu numele, considerându‑se că nu este necesar. Și atunci, cei care fac puțin mai mult, stârnesc împotriviri, atât în societate, cât şi în familie. Şi ştim prea bine că, soţii, sau soţiile, sau copiii, se împotrivesc atunci când unul din familie doreşte să meargă mai mult la Biserică, doreşte să se roage mai mult, să postească mai mult.

O altă condiţie, pe care ne‑o pune Evanghelia astăzi înaintea ochilor noştri duhovniceşti, se desprinde din text: „Cel ce-și iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine... Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Greu cuvântul, deşi logic, pentru că se înţelege în parte. Enunţul acestei condiții e clar că, nu trebuie să iubeşti nimic mai mult decât pe Dumnezeu, sau să nu ai prioritate mai mare decât pe Dumnezeu! Și, să iubești, şi pe tata, şi pe mama, şi pe fiu, şi pe fiică...! Pentru că noi avem în lege poruncă în care ni se cere să cinstim pe tatăl nostru şi pe mama noastră: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi‑l va da” (Ieş. 20, 12). Dar, Evanghelia de astăzi completează: „Cel ce-și iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.

Cuvântul: „...cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”, trebuie înțeles în sensul textului similar: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34), de la sărbătorile Sfintei Cruci!

Iubiţi credincioşi! A-ți lua crucea și a urma Domnului, presupune renunţare la tine însuţi! Şi aceasta ne‑o demonstrează sfinţii. Ei n‑au mai trăit pentru ei înşişi, ci au trăit pentru Dumnezeu, pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Datorită lor, avem noi astăzi posibilitatea să ne numim creştini şi să arătăm acest lucru; avem biserici, nu în catacombe, ci pe înălţimi; avem atâtea cărţi de învăţătură creştină și moştenim o sfinţenie fără seamăn în Biserica noastră! Datorită sfinţilor, astăzi putem să ne rugăm în libertate; putem să‑L mărturisim pe Dumnezeu pe faţă; avem exemple demne de urmat! Datorită lor putem avea încredinţarea, nădejdea şi certitudinea că se poate duce o viaţă de sfinţenie şi în zilele noastre (...)!

Şi astăzi se poate trăi în sfinţenie! Și, astăzi se poate duce o viaţă cuminte! V‑aş da un exemplu: aduceţi‑vă aminte în Vechiul Testament despre cetatea Sodomei şi a Gomorei; ştim bine ce ascundeau aceste cetăţi pentru că numele lor au rămas peste veacuri şi astăzi reprezintă păcate grele pe care le săvârşesc oamenii. Dar, în cetatea Sodomei, era o familie, a lui Lot, soţia şi fetele lui, care au rămas neatinşi de păcat. Păcatul era dus la extrem, atât de departe încât atunci când au venit îngerii în casa lui Lot, oamenii s-au ispitit chiar de îngeri. Şi totuşi, în această stare a păcatului din aceste două cetăţi, exista familia lui Lot, cuminte, credincioasă şi fără de prihană, şi care a fost salvată de Dumnezeu – pentru că li s‑a poruncit să plece, urmând ca cele două cetăţi să fie pierdute de Dumnezeu. Exemplul acesta din Vechiul Testament ne încredinţează că şi astăzi, când o întreagă lume stă sub semnul păcatelor acelor cetăţi, se poate trăi după voia lui Dumnezeu. De aceea, atât Duminica de astăzi, care se numeşte a Tuturor Sfinţilor, cât și Evanghelia care s‑a citit la Sfânta Liturghie, ne cere nouă tuturor, celor care credem în Dumnezeu și ne‑am botezat în numele Sfintei Treimi, să ne mărturisim credinţa şi să nu ne temem dacă în jurul nostru se stârnesc împotriviri. Să nu ne temem pentru că Dumnezeu are de grijă să aşeze lucrurile şi să aducă linişte şi pace. În jurul unui om sfânt, ştiţi prea bine, câtă odihnă şi pace se poate găsi! Ne încredinţează Sfânta Evanghelie de astăzi, că trebuie să‑L iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe noi înşine şi mai mult decât pe cei din jurul nostru sau măcar atât să înţelegem: să nu‑L substituim pe Dumnezeu cu făptura, cu cei apropiaţi ai noştri, pentru că Dumnezeul nostru, aşa cum Îl cunoaştem, Îl descoperim, şi‑L citim în Scripturi, este un Dumnezeu gelos.

La final, după ce Hristos anunţă răsplătirea celor care au renunţat la ei înşişi, adică însutit în viaţa aceasta şi dincolo viaţa veşnică, ne spune Sfânta Scriptură: cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi pe urmă. Acest cuvânt, trebuie să ne stăruie în minte şi în inimă. Noi, cei dintâi, cei chemaţi, cei credincioşi, trebuie să și rămânem credincioşi. Nu cumva, ferească Dumnezeu, să ajungem cei din urmă sau cei care nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor! Şi în aceeași măsură să ne stăruie în minte şi faptul că toţi cei pe care noi îi socotim păcătoşi vor putea străluci înaintea lui Dumnezeu mai mult decât noi care suntem conştienţi şi responsabili. Pentru că noi nu cunoaştem viaţa celuilalt de lângă noi în profunzimea ei, în detaliile ei.

Aş încheia cu un ecfonis care îl auziţi la slujba Utreniei; este foarte frumos, mie îmi place foarte mult şi vreau să vi‑l pun la suflet. El spune aşa: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!”. Deci, Dumnezeu Se odihneşte întru sfinţii Lui! Înseamnă că, aşa cum sunt sfinţii, sunt oameni care duc o viaţă sfântă şi reuşesc să‑L odihnească pe Dumnezeu. Dar, sunt şi oameni care‑l odihnesc pe aproapele. De pildă, în experienţa duhovnicească a monahismului se cere fiului duhovnicesc sau ucenicului să‑l odihnească pe avvă, pe părintele lui duhovnicesc. Aşa cum copiii ar trebui să vă odihnească pe dumneavoastră, pe părinţii lor. Cu toţii doriți să vă odihniţi, să vă regăsiţi, să vă împliniţi în copiii pe care i‑aţi adus pe lume. Aceasta îşi doreşte şi Dumnezeu: să Se odihnească în omul pe care l‑a zidit!

Să dea Bunul Dumnezeu ca acest ecfonis pe care‑l auzim la fiecare slujbă a Utreniei să se împlinească şi cu fiecare dintre noi care avem această chemare și menire: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!”. Amin!



[1]  Predică rostită în Catedrala Mitropolitană din Cluj‑Napoca, în Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), în data de 30 mai 2010.


->