Cele ce nu sunt cu putință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu!

:

 Cele ce nu sunt cu putință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu![1]

 

M‑am tot gândit ce să vă zic astăzi şi, în timp ce urcam către mânăstire, nu ca dumneavoastră, ci în condiţii mai prielnice, dar totuşi greu, mi‑a venit în minte un cuvânt al Sfintei Scripturi: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27).

 

Cele care nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu şi de aceea noi ne rugăm bunului Dumnezeu mai ales pentru cele care nu stau în puterea noastră să le facem, care nu stau în puterea noastră să le rezolvăm şi sunt multe acelea. Dar mi‑a venit acest cuvânt că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, chiar dacă la noi nu, pentru că acest loc binecuvântat, în care toţi sfinţii au binevoit, având hramul Duminica Tuturor Sfinţilor, aici sunt pomeniţi toţi sfinţii nu pe rând, aşa cum îi pomenim noi în calendar sau la bisericile noastre sau la mânăstirile noastre. Aici, în această mânăstire, se pomenesc toţi sfinţii în fiecare zi şi la fiecare slujbă. Aici, în această mânăstire, prin aceea că‑i chemăm pe toţi sfinţii în rugăciune, ei sunt prezenţi şi vin şi‑i întăresc pe cei care vieţuiesc aici şi bineînţeles că‑i binecuvintează pe cei care vin la acest sfânt locaş, mai de departe sau mai de aproape. Am zis că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu, dar în acest caz, al Schitului de la Buscatu, ceea ce este cu neputinţă la oameni a devenit cu putinţă şi pentru oameni. Pentru că este cu neputinţă să urci, poate, acest munte şi pentru mulţi dintre dumneavoastră a fost cu neputinţă sau cel puţin cu îndoiala că veţi reuşi să ajungeţi astăzi aici, în acest loc. Chiar eu însumi i‑am descurajat pe mulţi de la Cluj care au dorit să ajungă astăzi în acest loc sfânt. Deci, cele ce sunt cu neputinţă la oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu pot fi cu putinţă! Şi aceasta ne‑o demonstrează, sigur că locul acesta, dar ne‑o demonstrează sfinţii, cei pe care‑i prăznuim astăzi, cei pe care‑i cunoaştem, că sunt în calendarele noastre şi le cunoaştem viaţa, din Proloage sau din Vieţile Sfinţilor, dar şi pe cei pe care nu‑i cunoaştem, pentru că de aceea Biserica a rânduit să existe o Duminică a Tuturor Sfinţilor, mai ales pentru cei sfinţi pe care nu‑i cunoaşte şi nu i‑a cunoscut nimeni, niciodată. Sfinţi sunt și azi, au fost şi vor fi totdeauna.

 

Cunoaştem din Vieţile Sfinţilor, chiar din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care se întreba, întru smerenie şi nu în mândrie, dacă nevoinţa lui este bineprimită şi dacă nevoinţa lui este suficient de înaltă sau dacă este altă nevoinţă mai înaltă, ca el s‑o cunoască şi s‑o săvârşească, să placă lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl trimite în Alexandria, într‑un oraş foarte mare, la un cizmar şi spune că acela este mai deosebit decât Marele Antonie, pentru că noi îl cunoaştem din calendar ca Sfântul Antonie cel Mare. Şi dacă Biserica a rânduit să i se spună Sfântul Antonie cel Mare, înseamnă că era mare cu adevărat prin viaţa lui sfântă. Şi a fost trimis la un cizmar în Alexandria, la un om simplu, cu familie, cu copii şi i s‑a spus că acela este mai bun decât el, mai sfânt decât el, mai nevoitor decât el. Şi s‑a dus la cizmarul respectiv şi l‑a întrebat: ce faci tu mai mult decât facem noi, călugării, pentru că mi s‑a descoperit că petrecerea ta este plăcută lui Dumnezeu? Şi tot în smerenie, cizmarul îi spune că nu face altceva decât să‑şi împlinească munca, pe care‑o cunoştea bine, şi din ceea ce câştiga o parte să dea familiei, o parte să dea săracilor şi o parte să dea Bisericii. Şi ne spun unii dintre părinţi că acesta, cizmarul, nu apuca ziua să meargă la biserică şi se ducea noaptea, când era încuiată uşa bisericii. Şi l‑a urmărit Sfântul Antonie şi când se ducea noaptea să se roage, uşile bisericii se deschideau singure şi cizmarul intra în biserică, îşi rostea rugăciunile şi după ce termina ieşea, uşile se închideau înapoi şi se ducea la casa lui. În felul acesta i s‑a descoperit Marelui Antonie că un cizmar, un om simplu, cu familie, întru smerenie, ducea o viaţă mai sfântă decât el. „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27)!

 

Iată ce ne spune Sfânta Scriptură astăzi: „Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Iubiţi credincioşi! „Cel ce‑şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”! Nu spune să nu iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta, dimpotrivă!, dar să nu iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta mai mult decât pe Dumnezeu. Este aceasta cu neputinţă? Cei mai mulţi dintre oameni spun că da, este cu neputinţă. Pentru că‑şi iubesc părinţii, şi este firesc să şi‑i iubească şi‑L substituie pe Dumnezeu cu părinţii lor şi Dumnezeu este pe planul doi. Or Dumnezeu pe care noi Îl cunoaştem, mai ales din Scriptura Vechiului Testament, că este un Dumnezeu gelos, atunci ne arată cine este pe locul întâi şi ce deşartă sau cât de omenească, să zicem, aş zice pătimaşă, dar nu, omenească este iubirea noastră faţă de părinţi. Pentru că iubirea Îl defineşte pe Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan că Dumnezeu este iubire! şi datori suntem pe Dumnezeu să‑L iubim Cel dintâi! Ne spune Sfânta Scriptură că cea mai mare poruncă din Lege este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). Deci, pe mama şi pe tata să‑i iubeşti ca pe tine însuţi, dar pe Dumnezeu să‑L iubeşti din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată vârtutea ta, adică cu cele trei calităţi pe care Dumnezeu i le‑a dat omului şi prin care omul se diferenţiază de regnul animal. E vorba de raţiune, voinţă şi sentiment. Deci, să‑L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu toată mintea noastră şi cu toată lucrarea noastră, voinţa noastră lucrătoare. Sfânta Scriptură ni‑i descoperă pe sfinţi, că ei au reuşit să‑L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinții și fiii trupești: „cel ce‑şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37)! Să nu‑i iubeşti pe copiii tăi? Îţi cere Dumnezeu acest lucru? Nu‑i adevărat, iubiţi credincioşi! Dar să nu‑i iubeşti pe copiii tăi mai mult decât pe Dumnezeu. Şi noi o facem, din păcate. Noi spunem, de pildă, copiii mei sunt viaţa mea. Păi, ne spune Hristos: „Eu sunt... viaţa” (In. 11, 25), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Cum poţi să spui tu că fiii tăi, copiii tăi sunt viaţa ta când Dumnezeu este viaţa lumii? Zicem noi: copiii mei sunt lumina ochilor mei. Cine ţi‑a dat lumina ochilor? Copiii tăi? Dumnezeu ţi‑a dat lumina ochilor şi Dumnezeu este lumina lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce‑Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (In. 8, 12). Mai putem noi să spunem de fiii noştri că sunt viaţa noastră şi că sunt lumina ochilor noştri şi altele asemenea acestora? Vedeţi, cum Îl supărăm noi pe Dumnezeu, cum Îl substituim pe Dumnezeu cu omul, pe Făptuitor cu făptura, pe Creator cu creaţia? De aceea, Dumnezeu se supără şi ne arată adevărata faţă a creaţiei şi chiar a omului întru neputinţă, întru boală, întru necazuri. Şi vine suferinţa şi ne chinuim lângă părinţii noştri bolnavi sau vine suferinţa şi ne chinuim lângă fiii noştri, asemenea. De ce? Pentru că L‑am substituit pe Dumnezeu cu omul şi L‑am pus pe Dumnezeu pe planul doi, după părinţii noştri şi după fiii noştri. Exemplul poate merge la nesfârşit şi în ceea ce priveşte casele şi maşinile şi averile şi aşa mai departe, tot ceea ce, în cele din urmă, devine pentru noi un dumnezeu, adică un idol, tot ceea ce ia locul lui Dumnezeu. Sfinţii pe care noi îi prăznuim astăzi, toţi sfinţii din calendar şi toţi sfinţii pe care nu‑i cunoaştem, şi pentru ei s‑a pus astăzi zi de prăznuire, au iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe om, au iubit pe Dumnezeu mai mult decât viaţa lor personală, pentru că foarte mulţi sfinţi au fost mucenici, şi‑au dat viaţa, şi‑au vărsat sângele pentru credinţa în Hristos, şi au fost sfinţi care şi‑au închinat viaţa lui Dumnezeu, aşa cum sunt cuvioşii, cum sunt monahii şi cum se străduiesc şi astăzi cei care se nevoiesc în mânăstiri sau în schituri, aşa cum este cel de aici, de la Buscatu.

 

Să nu spunem niciodată, iubiţi credincioşi, că nu se poate! Se poate, ne‑o demonstrează sfinţii! Şi am să vă spun şi o mică întâmplare, adevărată; am spus‑o cu alte împrejurări, dar socotesc s‑o spun şi aici, ca să vedeţi că se poate. De mulţi ani, la Mânăstirea Nicula a venit o femeie din Maramureş, zdrobită de durere şi mi‑a povestit necazul ei. Avea doi băieţi: cel mai mare, îmi spunea ea, i‑a făcut numai necaz şi ruşine şi de multe ori, după necazurile care i le făcea feciorul ei cel mare, spunea către Dumnezeu: Nu mai pot! Dar avea al doilea fiu, care era bucurie pentru ea şi mângâiere şi care o înţelegea şi mai ales pentru exemplul fratelui celui mai mare se străduia să nu fie suferinţă maicii lui. Dar, părinte, spune femeia, de câteva zile cel mic a avut un accident, este paralizat la pat, și i‑au descoperit doctorii şi o tumoare şi nu ştiu câte zile mai are. Dar, părinte, eu am greşit pentru că atunci când aveam necazuri cu primul meu fecior i‑am spus la Dumnezeu că nu mai pot. Vezi, părinte, că acum pot mai mult? Atunci mă plângeam de necazurile pe care le aveam cu feciorul cel mare şi‑I ziceam lui Dumnezeu că nu mai pot. Acum feciorul cel mic, care mă mângâia şi era nădejde la bătrâneţe, este pe moarte şi pot să duc şi m‑a învăţat Dumnezeu că pot mult mai mult decât am crezut vreodată că voi putea. Ea singură, iubiţi credincioşi, şi‑a asumat greşala pe care a făcut‑o şi I‑a recunoscut lui Dumnezeu că niciodată, în nici o împrejurare, omul n‑are dreptul să spună că nu mai poate. Pentru că, ne spunea Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, care a sfinţit acest sfânt locaş, că atunci când Dumnezeu îngăduie ispita şi necazul şi suferinţa asupra omului, în acel moment îi dă şi soluţia şi calea de scăpare şi ieşire din ea, numai că omul trebuie să înţeleagă, să priceapă, şi cu ochii lăuntrici, cu ochii duhovniceşti să întrevadă voia lui Dumnezeu. Dar noi n‑avem răbdare, noi nu încercăm să‑L înţelegem pe Dumnezeu şi, aşa cum ne spune părintele Rafail Noica, nu‑L lăsăm pe Dumnezeu să spună totul, adică nu‑L lăsăm pe Dumnezeu să‑Şi termine fraza. Dacă L‑am lăsa pe Dumnezeu să ne zică tot ce are de zis, să facă tot ce are de făcut, să ştiţi că totul este în favoarea noastră. Pentru că Dumnezeu, chiar dacă noi resimţim dureros, uneori, intervenţia Lui, nu poate face răul! Dumnezeu este bun! Dumnezeu, dacă ar face răul, S‑ar anula pe El Însuşi! Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, aşa cum auziţi foarte des în slujbele noastre. Şi dacă L‑am lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră cu adevărat, chiar dacă de multe ori resimţim durere în fiinţa noastră, finalul este unul fericit, finalul este unul mântuitor, finalul este unul desăvârşit, pentru că Dumnezeu ne spune peste veacuri că ne vrea sfinţi şi zice: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!” (Lev. 19, 2). Amin!

 



[1]  Predică rostită la Schitul „Tuturor sfinţilor”, Buscatu, Bistriţa‑Năsăud, în Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), în data de 19 iunie 2011.

 

 


->