VIRTUȚILE CARDINALE: CREDINȚA, NĂDEJDEA ȘI DRAGOSTEA!:

Virtuțile cardinale: credința, nădejdea și dragostea![1]

Deci cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care‑l înviase din morţi. Şi I‑au făcut acolo cină; şi Marta slujea. Şi Lazăr era unul dintre cei ce şedeau la masă cu El. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le‑a şters cu părul capului ei; iar casa s’a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Săi – cel care avea să‑L vândă –, a zis: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să‑i fi dat săracilor?” Iar el a zis aceasta nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, vămuia ce se punea într’însa. A zis deci Iisus: „Las‑o, că pentru ziua îngropării Mele l‑a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.

Atunci mulţime mare de Iudei a aflat că El este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să‑l vadă şi pe Lazăr pe care El îl înviase din morţi. Iar arhiereii au pus la cale ca şi pe Lazăr să‑l omoare, căci din pricina lui mulţi dintre Iudei mergeau şi credeau în Iisus.

A doua zi, marea mulţime care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: „Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” şi: „Împăratul lui Israel!”

Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei.

Pe acestea ucenicii Săi nu le‑au înţeles de la’nceput; dar când S’a preamărit Iisus, atunci şi‑au adus ei aminte că acestea pentru El erau scrise şi că pe acestea le‑au făcut ei pentru El.

Drept aceea, mulţimea care era cu El când l‑a strigat pe Lazăr din mormânt şi l‑a înviat din morţi dădea mărturie; de aceea L‑a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut această minune.

Ioan (12, 1‑18)

Aşa cum v‑am obişnuit, trebuie să vă spun câteva cuvinte în această seară, deşi ele sunt, de multe ori, de prisos, şi vorbirea noastră despre Dumnezeu nu este una deplină, aşa cum spun Sfinţii Părinţi că vorbirea despre Dumnezeu este de argint, tăcerea este de aur. Şi atunci ar trebui mai mult să tăcem şi să lăsăm lucrurile de la sine să vorbească şi, cu siguranţă, Dumnezeu va vorbi fiecăruia după inima lui.

Dar totuşi...! Pentru că suntem oameni şi avem nevoie de cuvânt şi pentru că avem conştiinţa Sfinţilor Părinţi, care spun despre cuvântul lui Dumnezeu că pătrunde între despărţitura dintre rărunchi şi inimă, dintre trup şi suflet, atunci fie...!.

Cuvântul lui Dumnezeu reuşeşte să pătrundă între despărţitura dintre trup şi suflet. Care este aceea? Savanţii din întreaga lume şi de atâtea mii de ani n‑au reuşit să găsească acest loc; dar acest loc există şi este locul unde numai Dumnezeu poate să pătrundă. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu devine lucrător în fiinţa noastră şi el nu poate să fie zădărnicit de nimeni, nici chiar de grijile pământeşti, nici chiar de păcatele pe care le săvârşim. De aceea, până la urma urmei, credinţa pe care o avem şi care este sădită în fiinţa noastră este cea care ne călăuzește, dar ne și acuză până la sfârşitul omului și al veacurilor. Niciodată n‑o să putem spune că n‑am ştiut, niciodată! Conştiinţa este chipul nealterat al lui Dumnezeu din care izvorăște credinţa ca parte integrantă a ei. Avem discernământul de a alege între bine şi rău. Discernământul este o lucrare a conştiinţei lucrătoare prin credinţa în Dumnezeu, altfel noi n‑am putea distinge între bine şi rău. Sfânta Scriptură ne spune că şi păgânii din fire fac cele ale legii. Stă în firea omului, până la urma urmei, să facă binele şi să‑l caute, să‑L aibă şi să‑L caute pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este prin excelenţă binele suprem. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos mărturiseşte acest lucru când este apelat de tânărul bogat din evanghelie: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”, răspunzând: „Bun este numai Dumnezeu”! Dacă noi avem conştiinţa binelui şi a răului, înseamnă că, ne spun Sfinţii Părinţi, în noi există acest bine, adică Însuşi Dumnezeu. Omul din toate timpurile şi din toate locurile s‑a născut cu credinţa în Dumnezeu.

Beneficiarul integral al cuvântului lui Dumnezeu este omul, trup şi suflet, întreaga fiinţă. De aceea şi judecata finală îl are în vedere pe omul întreg: trup şi suflet. Judecata particulară, ne spun Sfinţii Părinţi, se adresează doar sufletului, pentru că trupul merge acolo de unde fiinţă şi‑a luat, din lutul pământului, până la obșteasca înviere. Când murim va fi judecat sufletul, dar la judecata universală, trupul va învia şi vom fi judecaţi trup şi suflet. Faptele omului sunt săvârşite, bune sau rele, de trup şi suflet, iar răsplata asemenea, împreună trupul şi sufletul se vor bucura în raiul desfătării sau se vor chinui în focul iadului.

Îl vedem pe Hristos pregătindu‑Se pentru patima cea de bunăvoie şi Care este copleşit de sentimente omeneşti, prin aceasta arătând că El era şi Om adevărat, nu numai Dumnezeu adevărat. Sfânta Evanghelie, ieri şi astăzi, Îl arată pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, dar și Om adevărat. Hristos plânge...! Hristos era copleşit de sentimente umane şi plânsul Lui era izvorât din dragostea pe care i‑o purta lui Lazăr. Îl iubea pe Lazăr şi pe surorile lui, Marta şi Maria, şi Lazăr era prietenul Lui. Deci Iisus Hristos avea prieteni, iubea pe oameni chiar și în forma personală. Iată, ne spune Sfânta Scriptură, îl iubea pe Lazăr şi pe surorile lui, Marta şi Maria.

Iubiţi creştini, acestea sunt sentimente umane, pe care le avem şi noi. Şi noi, la rându‑ne, plângem pentru cei pe care‑i iubim, suspinăm cu cei care suspină, mai ales cu cei dragi; şi noi iubim. Sfânta Scriptură ni‑L înfăţişează pe Hristos cu aceste sentimente, pentru că relaţiile inter‑umane nu sunt numai general valabile, ele sunt şi foarte personale. Pronia dumnezeiască se răsfrânge asupra întregii omeniri, dar și asupra fiecărei persoane în parte, după inima și mintea lui, după puterile lui sufleteşti şi trupeşti. Există o relaţie foarte personală şi foarte intimă cu Dumnezeu! De aceea Părinţii ne îndeamnă să ne rugăm, pentru că ea este convorbirea omului cu Dumnezeu; pentru că în rugăciune omul reuşeşte să intre mai cu adevărat în această relaţie dintre Dumnezeu şi oameni. Acolo se creează un loc sfânt. În momentul în care te rogi, locul respectiv devine Muntele Sinai, unde Dumnezeu îi spune lui Moise: „Descalţă‑te, că locul pe care calci este sfânt!”. Sunt religii în lume când oamenii, la rugăciune, se descalţă. Aceştia sunt musulmanii! Originea religiei lor este Vechiul Testament, Legea lui Moise. Deci sunt oameni pe faţa pământului care, atunci când se roagă, se descalţă! În moschee intră desculți pentru că locul întâlnirii omului cu Dumnezeu devine sfânt (...).

Hristos era copleşit de sentimente umane, am zis eu, în primul rând de iubire. Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea trebuie să fie mai mult decât un sentiment, trebuie să fie o virtute. Conchide şi zice: „în cele din urmă rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dintre care cea mai mare este dragostea”! Virtuţi fără de care omul nu poate să fie deplin şi nici nu poate să se mântuiască. Sfinţii Părinţi şi cărţile noastre teologice spun despre acestea trei că sunt virtuţi cardinale, ceea ce înseamnă că într‑adevăr fără de ele nu suntem adevăraţi şi să ne mântuim, doar prin ele reuşim să ne definim ca oameni şi făpturi ale lui Dumnezeu.

Despre credință...! La mormântul lui Lazăr, Hristos are un dialog cu Dumnezeu, un fel de rugăciune de mulţumire, şi spune: „Părinte, mulţumescu‑Ți că M‑ai ascultat; Eu știam că Tu întotdeauna Mă asculți, dar de dragul mulțimii care stă‑mprejur am zis, ca să creadă că Tu M‑ai trimis.” (In. 11, 41‑42) Pentru El credinţa era certitudine şi cuvântul pe care l‑a rostit oamenilor în cei trei ani de propovăduire s‑a adresat celor care aveau nevoie, ca să creadă mai cu adevărat că Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu pe pământ. Acest amănunt trebuie să se regăsească în credinţa noastră: Iisus Hristos, Cel pe Care Îl mărturisim Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a fost trimis de Dumnezeu‑Tatăl în lume, de dragul nostru şi pentru a noastră mântuire.

Înainte de acest dialog cu Dumnezeu, Iisus are o convorbire și cu Marta, care Îl trage oarecum de mânecă pe Hristos şi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n‑ar fi murit”. Iar Hristos îi răspunde: „Crede numai, toate îi sunt cu putinţă celui care crede.” și mai departe: „Lazăr, fratele tău, va învia”. Și ea îşi mărturiseşte credinţa: „Știu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi”. Şi Hristos îi răspunde din nou: „Eu sunt învierea și viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi! Crezi tu aceasta? Zis‑a Lui: Da, Doamne, Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume.” (In. 11, 21‑27).

Sunt amănunte care privesc credinţa noastră. Nu este suficient să zicem că noi credem în Dumnezeu, credinţa noastră trebuie să se definească. Sunt atâtea credinţe religioase în această lume şi chiar confesiuni creştine...! Noi trebuie să ştim în ce credem, cum şi în cine să credem...! Credinţa noastră nu trebuie să fie una abstractă şi generală, trebuie să fie una reală și clară! Dacă nu, vom ajunge să credem eretic, credinţa noastră să nu ne mântuiască şi, chiar dacă credem în Dumnezeu, pentru că şi diavolii cred în Dumnezeu, să n‑ajungem să ne mântuim.

Despre nădejde...! Iisus Hristos plânge! Dar plânsul Mântuitorului Iisus Hristos nu este fără de nădejde. Sfânta Scriptură ne îndeamnă, şi auzim acest cuvânt la înmormântări, „ca să nu vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13), şi în primul rând precum ceilalţi care nu cred în învierea morţilor, în viaţa veşnică. Hristos plânge din sentimente profund umane pentru prietenul Lui, Lazăr, şi pentru surorile lui, Marta şi Maria, şi pentru oamenii care erau de faţă, dar plânge cu această nădejde a vieţii veşnice şi a învierii celor adormiţi. O şi demonstrează prin aceea că îl înviază pe Lazăr cel mort de patru zile.

Despre iubire...! Mă opresc la iubirea lui Hristos. Acest sentiment pe care îl avem şi îl mărturisim şi fără de care nu putem trăi, nici în relaţiile inter‑umane, dar nici în relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă nu‑L iubim pe Dumnezeu, nu trăim! Şi dacă nu‑l iubeşti pe omul de lângă tine, nu trăieşti! Sau degeaba trăieşti; ce folos?

Iubirea pe care I‑o purtăm lui Dumnezeu este una condiţionată: Doamne, dacă mă ajuţi...; dacă îmi dai...; dacă...!? Pe Dumnezeu Îl căutăm, de cele mai multe ori pe parcursul vieţii noastre, atunci când avem nevoie de El şi simţim că numai El ne poate ajuta. Noi suntem creştini frecvenţi şi venim la biserică, poate simţim, credem şi facem ceva mai mult în ceea ce priveşte iubirea faţă de Dumnezeu. Dar puţini sunt aceia care ar fi în stare să‑şi dea viaţa din dragoste faţă de Dumnezeu. Acest lucru se observă foarte uşor în ultimii ani. Poate că sunt părtinitor, dar este un exemplu la îndemână şi am să‑l folosesc. Din ce în ce mai puţini oameni se călugăresc şi acesta este semnul că oamenii Îl iubesc din ce în ce mai puţin pe Dumnezeu! Pentru că a te călugări înseamnă să‑L iubeşti cât mai deplin pe Dumnezeu. Dacă nu te duci la mânăstire din iubire față de Dumnezeu şi nu reuşeşti să‑ți cultivi pe mai departe această virtute, n‑ai să reuşeşti în viaţa monahală! Problema este că Biserica respiră prin monahism! Călugării și mânăstirile sunt plămânii Bisericii! Atât timp cât va exista monahismul, trăiește Biserica; atât timp cât trăiește Biserica, avem certitudinea mântuirii! Nu există vârstă pentru cei care îşi doresc să devină călugări; n‑a fost niciodată. Credeţi că voievozii Ţărilor Române, care înainte de moarte sau spre sfârşitul vieţii, se călugăreau, o făceau doar pentru ca să li se ierte păcatele tinereţilor şi ca să se pocăiască? Nu! Aveau sentimente profunde pentru Dumnezeu! De aceea au şi construit atâtea mânăstiri şi biserici; de aceea au făcut atâtea danii importante mânăstirilor din ţară și din Sfântul Munte Athos. Erau foarte legaţi de Dumnezeu și își arătau devotamentul şi dragostea lor faţă de El. Nu cred că Dumnezeu Îşi doreşte în raiul Lui oameni care nu‑L iubesc!

Dar să mă refer şi la dragostea inter‑umană. Noi zicem că iubim, dar pragul dintre iubire şi ură este unul practic inexistent. Pe cât de tare iubim, la un moment dat, pe atât de tare urâm. Aceasta este măsura iubirii omeneşti. Pe cât de tare iubim un om, pe atât de tare, poate şi mai mult, ajungem să‑l urâm. Şi atunci, care este iubirea dintre oameni, până la urma urmei? Şi avem îndrăzneala să spunem, foarte des, că iubim. Aceasta realitate arată că noi nu iubim, ne iubim pe noi înşine şi când suntem răniţi în iubirea noastră, în orgoliul nostru propriu, atunci suntem în stare să urâm cu aceeaşi măsură şi cu mai mare măsură (...). De câte ori ne îndoim de dragostea aproapelui nostru? O vorbă doar, un gest şi faptele aproapelui nostru ne smintesc în aşa măsură încât dragostea noastră mare, mărturisită sau nemărturisită, ajunge să fie o mare dezamăgire care poate deveni o ură în stare să ucidă. Chiar dacă nu reuşim să‑i ucidem trupul, reuşim să‑l ucidem sufletește.

Iubiți credincioși! Credinţa, nădejdea şi dragostea nu trebuie să fie doar sentimente, ele trebuie să fie virtuţi cardinale care să ne definească atât, în relaţiile inter‑umane cât, mai ales, cu Dumnezeu. Altfel, nici în relaţie cu semenii n‑o să fim niciodată oameni cu adevărat și spunem: „matale nu eşti om!”. Nici în relaţie cu Dumnezeu n‑o să fim nici măcar oameni cu adevărat, cu atât mai puțin sfinţi, aşa cum ne cere Dumnezeu să fim, sau dumnezei prin har? Să nu ne amăgim cu sentimente omeneşti în care ne exprimăm o dragoste care poate deveni ură pe măsură, nici cu plânsul sau compasiunea care, de multe ori, poate deveni deznădejde profundă sau depresie. Dumnezeu n‑a lăsat plânsul ca să devină boală. Plânsul, dacă veţi citi cărţile duhovniceşti, este o lucrare duhovnicească și lacrimile un dar. Iar credinţa noastră să fie ortodoxă! Să ştim de ce suntem creştini ortodocşi, în Cine credem, de ce credem, cum credem...! Să știm cum ne mărturisim credinţa, cum s‑o exprimăm şi cum s‑o lucrăm (...)! Amin!



[1] Predică rostită în Duminica a 6‑a din Post (a Floriilor), Intrarea Domnului în Ierusalim, la Capela militară Dej, 08.04.2012.


->