Vindecarea slăbănogului din Capernaum

:

Vindecarea slăbănogului din Capernaum[1]

Şi după câteva zile a intrat iarăşi în Capernaum şi s’a auzit că este acasă. Şi s’au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul. Şi au venit la El aducându‑I un slăbănog pe care‑l purtau patru inşi. Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i‑a zis slăbănogului: „Fiule, iertate fie păcatele tale!”.

Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le‑a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a‑i zice slăbănogului: Iertate fie‑ţi păcatele!, sau a‑i zice: Ridică‑te, ia‑ţi patul şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ – i‑a zis slăbănogului –: Ţie‑ţi spun: Ridică‑te, ia‑ţi patul şi mergi la casa ta!” Şi el de’ndată s’a ridicat şi, luându‑şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi‑L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Asemenea lucruri niciodată n’am văzut”.

Marcu (2, 1‑12)O

O scurtă meditaţie în această seară pentru că, aşa cum probabil ştiţi, peste slujba vecerniei se suprapune spectacolul care se desfăşoară la Casa Universitarilor în cinstea Mitropolitului Bartolomeu, organizat de Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”. Aceasta funcţionează pe principiul Fundaţiei Gojdu şi oferă studenţilor de diferite confesiuni şi nu neapărat teologi, dar fără posibilităţi materiale, șansa de a studia la diferite niveluri. Este o lucrare pe care şi‑a dorit‑o Înaltpreasfinţitul Bartolomeu şi pe care ne‑a lăsat‑o moștenire.

Iubiţi credincioşi, m‑aş opri la două lucruri legate de Evanghelia care s‑a citit la Sfânta Liturghie. Evanghelia ne vorbește despre vindecarea paraliticului din Capernaum care a fost adus şi lăsat prin acoperişul casei să fie vindecat de Mântuitorul Hristos, nu înainte de a i se dărui, din partea lui Dumnezeu‑Fiul, iertarea păcatelor.

Aş vrea să trec în revistă faptul că, sigur, cel mai important personaj din pericopa evanghelică de astăzi este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, încă o dată, Îşi arată dumnezeirea nu numai pentru că a făcut minunea vindecării acestui paralitic ci aşa cum indirect cărturarii ce erau de faţă mărturiseau cârtind că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Prin această cârtire nu făceau altceva decât spuneau pe faţă şi în subconştientul lor, până la urma urmei, îşi dădeau seama, chiar dacă nu recunoşteau, că Mântuitorul Hristos nu era un om oarecare sau nu era numai om, ci în acelaşi timp era şi Dumnezeu, aşa cum mărturisim în Simbolul de credinţă: om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Era multă lume acolo şi această mulţime a rămas uimită de minunea pe care a făcut‑o Mântuitorul Hristos şi a început să‑I dea slavă lui Dumnezeu. Dădeau slavă lui Dumnezeu, completează evanghelistul: pentru că Dumnezeu a dat o aşa putere oamenilor, o atât de mare putere oamenilor. Şi puterea la care se referea, nu era numai vindecarea paraliticului, ci şi puterea iertării păcatelor. Dar, aşa cum v‑am spus la Duminica celor zece leproşi, mulţimea este inconsecventă, pentru că vedem în Duminica Floriilor aceeaşi mulţime uimită şi care slăvea pe Dumnezeu şi‑I ridica osanale Mântuitorului Hristos, doar la câteva zile se schimbă, sigur manipulată de cărturari şi farisei şi‑i strigă lui Pilat în nenumărate rânduri: „Ia‑l!, ia‑l!, răstigneşte‑l!…” (In. 19, 15). Aceeaşi mulţime care L‑a văzut pe Hristos făcând minuni sau chiar a beneficiat de această putere a Mântuitorului şi care I‑a auzit cuvântul, aceeaşi mulţime care a mâncat pâine şi peşte, peste cinci mii la număr, aşa cum ştiţi din paginile Sfintei Scripturi, din cinci pâini şi doi peşti a hrănit peste cinci mii de oameni...! Aceeași mulţime, nu alta, avea să strige: „Ia‑l!, ia‑l!, răstigneşte‑l!

Tot acolo, în casa din Capernaum, erau cărturarii care, spune Evanghelia că în sinea lor cârteau şi ziceau: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?”. Acolo a fost lăsat pe frânghii paraliticul care nu putea să se mişte, nici să‑şi ceară vindecarea şi care a primit, pe lângă vindecare, iertarea păcatelor, şi care şi‑a luat patul, la porunca Mântuitorului şi a plecat la casa lui. Dar marii anonimi ai pericopei Evangheliei de astăzi sunt cei patru bărbaţi pentru a căror credinţă – „Şi văzând Iisus credinţa lor” – Iisus i‑a dat iertare păcatelor şi l‑a vindecat pe slăbănog. Pe aceşti patru nu‑i cunoaştem, nimeni nu vorbeşte despre ei. Sfânta Scriptură aduce aminte doar că erau patru şi pentru credinţa lor Hristos l‑a vindecat pe paralitic.

Acum, după acest preambul, primul lucru, dintre cele două, pe care am vrut să vi le pun la suflet este locul unde fiecare dintre noi ne regăsim pe tabloul evanghelic! Pentru că nu la întâmplare, an de an, se citeşte această Evanghelie în Duminica a doua din Postul Mare! În mulţimea uimită de lucrarea lui Dumnezeu și care dă slavă lui Dumnezeu pentru câtă putere a dat El oamenilor, oare cine suntem noi? Paraliticul vindecat? Cei de pe margini care cârtim permanent şi nu vrem să credem? Cei patru inși cu credință lucrătoare prin iubirea aproapelui? Credinţa pe care o mărturiseşte Evanghelia de astăzi şi pe care o ia în seamă Dumnezeu şi pentru care îl vindecă pe slăbănog şi care uimeşte mulţimea? Sau credința care sminteşte pe cei smintiţi deja, care căutau şi‑L urmăreau pe Mântuitorul Hristos să‑L prindă în cuvânt, să aibă de ce să‑L acuze şi să‑L judece şi să‑L răstignească?

Să fim acei bărbaţi statornici în credinţa lor, curajoşi în credinţa lor, care n‑au ţinut cont de obstacole şi dacă n‑au putut intra prin mulţime s‑au urcat pe acoperişul casei şi tot ceea ce şi‑au pus în gând să lucreze au lucrat până la capăt şi care au fost cei mai cuminţi şi cei mai discreţi. Ei n‑au trebuit să fie uimiţi, ştiau că dacă vor ajunge în faţa Mântuitorului cu bolnavul lor, acela va fi vindecat. Nu era o mirare pentru ei, uimirea era o stare depășită, aveau o credinţă statornică şi puternică. Nu ne spune că dădeau slavă lui Dumnezeu, credinţa presupune și slăvirea lui Dumnezeu. Ei ştiau, de asemenea, tot prin credinţă, că Dumnezeu I‑a dat aceeași putere Fiului Său şi de‑a face minuni şi de‑a ierta păcatele. Probabil în viaţa lor au cunoscut lucrarea lui Dumnezeu şi au simţit atât tămăduirea sufletească cât şi trupească, dar iată c‑au rămas patru persoane, patru inşi, patru bărbaţi anonimi despre care Sfânta Scriptură nu ne spune decât că Hristos, văzând credinţa lor, i‑a iertat păcatele şi i‑a dat vindecare paraliticului.

Şi al doilea lucru pe care vreau să vi‑l pun la suflet, iubiţii mei, este acela: Evanghelia de astăzi este temei pentru Taina sfintei spovedanii. Nu este pusă la întâmplare chiar în post. Sfânta Scriptură însă ne spune că mulţimile erau uimite pentru că Dumnezeu a dat o aşa putere oamenilor...! „Oamenilor” însemnând nu numai apostolii și urmaşii acestora, episcopii și preoţii, care au această putere prin hirotonie, să lege şi să dezlege şi să ierte păcatele oamenilor în Taina spovedaniei, nu limitează Evanghelia de astăzi această putere a lui Dumnezeu dată oamenilor. Această putere este dată tuturor oamenilor! Mărturie avem în rugăciunea Tatăl nostru, lăsată moştenire tot de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în care spunem: „şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12).

Să luăm aminte la aceste două lucruri foarte importante din Evanghelia de astăzi. Unde ne situăm: cărturari, cârtitori pe margini, mulţime uimită de moment, dar imediat pornită spre ucidere, slăbănog vindecat..., sau credincioşi care ne străduim să ne lucrăm credinţa noastră, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel despre: „credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Şi cealaltă: să nu uităm niciodată că puterea de a ierta păcatele este dată prin excelenţă preoţilor în Taina spovedaniei de care beneficiem mai ales în post şi nu numai. Dar această putere o avem fiecare dintre noi şi dacă nu ne exercităm această putere, atunci nici măcar nu putem sau nu avem voie să rostim rugăciunea Tatăl nostru până la capăt. Amin!



[1]  Predică rostită în Catedrala Mitropolitană din Cluj‑Napoca, în Duminica a 2‑a din Post (Vindecarea slăbănogului din Capernaum), în data de 20 martie 2011, la Vecernie.


->