SUTAȘUL DIN CAPERNAUM – EXEMPLU DE IUBIRE, SMERENIE ȘI CREDINȚĂ!:

Sutașul din Capernaum – exemplu de iubire, smerenie și credință! [1]

Pe când intra în Capernaum s’a apropiat de El un sutaş, rugându‑L şi zicând: „Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu‑se”. Şi Iisus i‑a zis: „Voi veni şi‑l voi vindeca”. Dar sutaşul, răspunzând, I‑a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi‑i spun unuia: Du‑te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face”. Auzind acestea, Iisus S’a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel n’am aflat atâta credinţă! Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Şi i‑a zis Iisus sutaşului: „Du‑te, să‑ţi fie după cum ai crezut!” Şi s’a însănătoşit servul său în ceasul acela.

Matei (8, 5‑13)

Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţişează un om cu totul deosebit de care Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S‑a minunat. S‑a minunat pentru iubirea lui filantropică, iubirea lui miloasă, S‑a mirat pentru smerenia lui şi, nu în ultimul rând, S‑a mirat pentru credinţa excepţională, credinţă pentru care i‑a şi vindecat slujitorul.

Este vorba de un sutaş de lângă Capernaum, oraşul pe care‑l iubea Mântuitorul cu totul aparte şi unde mergea foarte des. Acest sutaş, pe lângă cei o sută de soldaţi pe care el îi avea în subordine, avea şi mai multe slugi, robi. Robii, la vremea aceea, nu erau socotiţi oameni, poate nici chiar animale, pentru că animalele aveau mai multe drepturi decât sclavii. Şi a iubi un rob, a da atenţie unui sclav era socotit o ruşine sau o slăbiciune. Or acest om, sutaşul din evanghelia care s‑a citit la Sfânta Liturghie, avea iubire până la cel din urmă om din casa lui, inclusiv pentru sclavi şi slugi. Dar iubirea lui era cu totul aparte, nu numai pentru faptul că ea se răsfrângea asupra ultimului om din ograda lui, ci că ea l‑a făcut în mod public să‑și dezvăluie „slăbiciunea” şi să meargă în faţa Mântuitorului Hristos să‑I ceară vindecarea slugii lui. N‑a ţinut seama de ceea ce vor spune toţi cei care erau de faţă. Niciodată Hristos n‑a fost singur decât atunci când Se retrăgea în singurătate şi Se ruga, dar şi atunci Îşi lua câţiva dintre ucenici. De cele mai multe ori, Hristos era înconjurat de mulţime mare, încât evangheliştii ne spun că Îl îmbulzeau mulţimile. Atâta lume Îl urma ca să‑I asculte cuvântul sau să beneficieze de puterile Lui miraculoase. N‑a ţinut cont de muţimea care era în jurul Mântuitorului Hristos, unde erau şi iudei, dar erau şi romani, poate chiar unii dintre soldaţii lui şi a venit în faţa Mântuitorului Hristos şi şi‑a dezvăluit iubirea pe care i‑o purta slujitorului.

Această iubire a omului din evanghelie, nu era doar pentru o anumită persoană, ci era pentru întreaga comunitate. Se ştie că tot acest sutaş a construit sinagoga pentru evreii din oraşul său. Din iubirea pe care le‑o purta celor care nu de puţine ori se purtau vrăjmaş cu el, fiind omul autorităţii romane şi evreii niciodată nu i‑au iubit pe romani, mai ales atunci când i‑au stăpânit prin forţă. Deci el a construit o biserică, o sinagogă pentru evreii din comunitatea din care şi el făcea parte prin faptul că păstra ordinea şi disciplina în comunitatea respectivă prin cei o sută de soldaţi pe care‑i stăpânea. Iubirea lui a fost una de excepţie! Nu a ţinut seama de faptul că mulţi din comunitatea respectivă nu‑l iubeau, îi erau vrăjmaşi, chiar şi pe aceia îi iubea şi pentru aceea le‑a construit sinagogă, adică le‑a pus la îndemână un loc foarte important, un loc sfânt, acolo unde se adunau iudeii pentru rugăciune, unde citeau din Scripturi şi le tâlcuiau, unde se întâmplau cele mai importante evenimente din viaţa comunităţii evreieşti. Le‑a răspuns cu iubire chiar vrăjmaşilor lui!

A doua calitate sau virtute pe care o deţinea acest om şi pe care a dobândit‑o cu siguranţă prin nevoinţă, prin suferinţă dacă vreţi, a fost smerenia. Hristos îi răspunde la cererea lui printr‑o autoinvitaţie şi spune: „Am să vin în casa ta şi am să‑l vindec.” Dar sutaşul imediat Îi răspunde: „nici într‑un caz, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele”. Acest cuvânt îi arată smerenia şi cuminţenia acestui om de excepţie. Bineînţeles că Omul din faţa lui, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu era un om oarecare şi el ştia acest lucru, de aceea I‑a şi cerut să‑i vindece slujitorul. În sinea lui credea, mai mult decât au crezut contemporanii Mântuitorului, Cine este El cu adevărat. Şi atunci s‑a sfiit să‑L primească în casa lui pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos Mântuitorul lumii, doctorul sufletelor şi al trupurilor. Dar în acelaşi timp, smerenia lui a fost şi una inteligentă pentru că n‑a vrut să‑L expună pe Mântuitorul Hristos prin faptul că urma să intre în casa lui, pentru că atunci evreii din comunitatea respectivă L‑ar fi judecat aspru, ei nu intrau în casele romanilor, îi considerau duşmani, dar îi considerau şi spurcaţi, erau şi idolatri, credeau în mai multe zeităţi. Deci smerenia acestui om a fost una înţeleaptă, inteligentă şi n‑a vrut să‑L expună pe Domnul Hristos judecăţii comunităţii respective.

Şi ultima calitate, iubiţi creştini, datorită căreia i‑a vindecat sluga, a fost credinţa lui copleşitoare. Chiar Mântuitorul spune, minunându‑Se, că n‑a găsit în Israel atâta credinţă cum a găsit la acest sutaş. Şi pentru această credinţă i‑a spus: „Du‑te şi după credinţa ta se va vindeca sluga ta”. Şi spune Sfânta Scriptură că în acel ceas, în acel moment, s‑a vindecat slujitorul său.

Dar odată cu această minune, evanghelia de astăzi conține și un cuvânt destul de aspru al Mântuitorului Hristos în care se adresează în primul rând evreilor care erau de faţă, dar se adresează peste veacuri nouă tuturor, şi spune că mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi vor veni şi se vor bucura cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia lui Dumnezeu, iar cei care se consideră aleşi sau mântuiţi vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci, pe lângă virtuţile pe care le‑a avut acest sutaş şi pe care trebuie să ni le însuşim, atât iubirea, cât şi smerenia şi credinţa, trebuie să fim atenţi la avertismentul Mântuitorului Hristos. A fost adresat poporului ales dar noi, prin botez, prin apartenenţa noastră la credinţa creştină, am devenit mădulare ale Bisericii, ale poporului ales destinat mântuirii. Or, avertismentul Mântuitorului spune să avem de grijă dacă iubirea noastră este una miloasă, filantropică, ca smerenia noastră să fie adevărată smerenie. Părintele Arsenie Papacioc, fostul duhovnic al mitropolitului Bartolomeu şi împreună‑părtaş în suferinţe în temniţa din Aiud, spune că: „Numai smerita smerenie este mântuitoare şi de ea au nevoie şi îngerii!” Şi îngerii, fiinţe inteligente, au nevoie de smerenie. Îngerii care nu au avut smerenie au căzut şi au ajuns diavoli împreună cu Lucifer, căpetenia lor. Şi, revenind, dacă nu avem o credinţă care să‑L uimească pe Dumnezeu, care să‑L facă pe Iisus Hristos să se minuneze, atunci, riscăm întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Or dacă vrem să moştenim Împărăţia Cerurilor alături de Avraam, de Isaac şi Iacob, trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, trebuie să avem smerita smerenie de care au nevoie şi îngerii şi trebuie să avem o credinţă lucrătoare, care să‑L uimească pe Dumnezeu şi cu bucurie să ne primească în Împărăţia Lui.

Acestea fiind spuse, iubiţi creştini, Îi mulţumim bunului Dumnezeu că ne‑a învrednicit din nou a fi la Mânăstirea Nicula, de a săvârşi Sfânta Liturghie, de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de a primi daruri pe care poate încă nu le vedem şi nu le simţim dar care vor rodi în fiinţa noastră pentru că Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. Şi dacă am venit la Mânăstirea Nicula, nu că Dumnezeu a devenit dator omului, dar noi Îl îndatorăm în permanenţă şi‑I cerem. Pentru că cea mai freventă rugăciune a noastră este cea de cerere şi‑I cerem lui Dumnezeu nu puţine lucruri, foarte multe, pentru trup mai ales, dar şi pentru suflet. Şi la rugăciunea noastră Dumnezeu răspunde, şi darurile pe care ni le face la fiecare liturghie devin lucrătoare în fiinţa noastră din acel moment, dar lucrarea Duhului Sfânt continuă până la sfârşitul vieţii noastre. De aceea, de multe ori în impasuri intervenţia lui Dumnezeu este minunată şi ea se datorează acestor momente de rugăciune comună în care Dumnezeu face pe termen lung ca puterea Lui şi lucrarea Lui să se răsfrângă asupra noastră. Şi ne‑am bucurat de asemenea de această zi minunată care nu este de la oameni, tot de la Dumnezeu este, de această natură care‑L mărturiseşte tot pe El. Ne spune psalmistul: „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Tot ceea ce ne înconjoară Îl mărturiseşte pe Dumnezeu, Îl propovăduieşte. Natura este predicatorul cel mai desăvârşit, care ni‑L înfăţişează pe Dumnezeu în adevărata Lui identitate. De aceea, natura trebuie să fie protejată şi noi s‑o respectăm pe ea pentru că ea ne oferă atâtea lucruri, atâtea beneficii şi, în primul rând, ni‑L oferă pe Dumnezeu. Pentru toate acestea mulţumim bunului Dumnezeu, mulţumim Maicii Domnului, care străjuieşte cu multă gingăşie această mânăstire, pe obştea ei şi pe credincioşii ei. Mulţumim obştii de la Mânăstirea Nicula, în frunte cu părintele stareţ Nicolae.

Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni şi să vă binecuvinteze! Amin!



[1] Predică rostită în Duminica a 4‑a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului), la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, 01.07.2012.


->