SĂ STĂM BINE, SĂ STĂM CU FRICĂ, SĂ LUĂM AMINTE!:

Să stăm bine, să stăm cu frică,
să luăm aminte!
[1]

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L‑au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit‑ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”

Şi la o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea. Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite‑ne în turma de porci”. Şi El le‑a zis: „Duceţi‑vă!” Iar ei, ieşind, s’au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s’a repezit de pe stâncă’n mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându‑se în cetate, au spus totul şi despre cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându‑L, L‑au rugat să plece din hotarele lor.

Intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în cetatea Sa.

(Matei 8, 28‑34; 9, 1)

Evanghelia ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului Hristos cu doi oameni îndrăciţi din ținutul Gadarenilor care, întâmpinându‑L, Îl trag la „răspundere”...! Posedații, datorită demonilor care îi stăpâneau, locuiau prin morminte şi aveau un comportament grozav încât înspăimântau toată lumea care trecea prin acel loc unde ei sălăşluiau. Le era frică atât de oamenii posedaţi, cât bineînţeles de diavolii care îi stăpâneau.

Mântuitorul Iisus Hristos nu spune aproape nimic. Cel care vorbeşte este diavolul care încearcă un dialog cu Iisus Hristos şi spune de la început: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”, „Te ştim cine eşti” (Mc. 1, 24),„Dacă ne scoţi afară, trimite‑ne în turma de porci”care paşte alături, iar Hristos pur şi simplu le răspunde, zicând: „Duceţi‑vă!”. Şi ei s‑au dus, au intrat în porci, iar porcii s‑au aruncat în mare. Paznicii au fugit la locuitorii acelei cetăţi, i‑au informat de ceea ce s‑a întâmplat, locuitorii au ieşit şi L‑au rugat pe Mântuitorul Hristos să plece de la ei. Şi Hristos i‑a ascultat, S‑a urcat pe corabie şi a trecut pe ţărmul celălalt în oraşul Său, care era oraşul Capernaum.

Parafrazat, iubiţii mei, acesta este textul evanghelic de astăzi. Un dialog pe care îl încearcă diavolul cu Însuşi Dumnezeu pe Care Îl cunoaște și‑L recunoaște. De asemenea, ştim prea bine că vremea diavolului sau condamnarea definitivă a celui rău şi a celor care îl slujesc va fi la sfârşitul lumii, când Dumnezeu va judeca întreaga omenire şi când lucrurile vor fi foarte clare: cei care au făcut cele bune vor moşteni viaţa veşnică, iar cei care au făcut cele rele vor fi osândiţi.

Din texul evanghelic de astăzi ne dăm seama că diavolul Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum ne învață un sfânt părinte al Bisericii, care şi el într‑un dialog cu cel rău află că diavolul ştie scriptura pe de rost şi nu numai că o ştie, o și folosește – aduceţi‑vă aminte de ispitirea în pustiu a Mântuitorului Hristos. Ispitirea pe care o face Mântuitorului Hristos o face cu texte scripturistice, punctual, foarte clar, „scris este...”, spune diavolul, că nu numai cu pâine va trăi omul sau că nu‑ţi vei izbi piciorul tău de piatră (Mt. 4, 4, 6). Cunoaşteţi cele trei ispitiri pe care le‑a făcut diavolul Mântuitorului Hristos în pustiul Carantaniei. Deci diavolul cunoaşte Sfânta Scriptură şi se laudă cu aceasta. Îi spune Sfântului Antonie: tu cunoşti Sfintele Scripturi, eu cu atât mai mult, tu te lauzi că priveghezi, eu nu dorm niciodată, tu te lauzi că posteşti, eu niciodată nu mănânc. Singurul lucru pe care nu‑l poate face diavolul este să se smerească, ne zice Sfântul Antonie. Singurul lucru pe care nu‑l poate face diavolul este smerenia! Dacă el s‑ar fi smerit şi dacă şi‑ar fi recunoscut starea de păcat, mai degrabă starea de mândrie în care se găsea, poate că Dumnezeu l‑ar fi ajutat şi l‑ar fi iertat pe îngerul care a căzut, devenit diavol. Din Sfintele Scripturi și din acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, aflăm că diavolii au fost îngeri luminaţi, însă datorită mândriei şi a dorinţei de a fi cel puţin egali cu Dumnezeu, dacă nu deasupra Lui, au căzut şi au devenit îngeri ai întunericului şi noi le spunem diavoli. În momentul căderii îngerilor celor mândri, Sfântul Arhanghel Mihail a rostit un cuvânt care a rămas înscris în Sfânta Liturghie pe care o săvârşim noi astăzi, când ne pregătim pentru Epicleză, adică pentru prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, imediat după predică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” şi continuă, în cadrul Sfintei Liturghii, „sfânta jertfă cu pace a o aduce”.

Iubiţi credincioşi, ce înseamnă „să stăm bine”? „Să stăm bine” înseamnă să stai în dreptate și adevăr. Zice Mântuitorul Hristos la un moment dat – şi aţi auzit spunându‑se chiar acum două duminici – „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt. 6, 33). Deci „să stai bine” înseamnă să stai în dreptate şi nu în altă dreptate, ci în dreptatea lui Dumnezeu! Nu dreptatea ta, pentru că dreptatea ta întotdeauna este părtinitoare, egoistă. Oricât ar fi de drept ceea ce spui şi ceea ce faci, este părtinitor şi egoist. Dreptate înseamnă şi adevăr, pentru că „adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32), ne spune Sfânta Scriptură.

„Să stăm cu frică”... Știm din Sfintele Scripturi că „a te teme de Domnul e începutul înţelepciunii” (Înţ. Sir. 1, 14), adică trebuie să avem frică de Dumnezeu şi o avem, dar frica noastră nu este una corectă, nu este în adevărul lui Dumnezeu şi în dreptatea Lui. Pentru că în adevărul lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, cea mai importantă poruncă din Lege este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”, (Mc. 12, 30). Cum să‑L iubeşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să‑ţi fie frică de El? Tot Sfântul Antonie ne spune: mie nu‑mi mai este frică de Dumnezeu, ci‑L iubesc pe El. Şi totuşi există frica! Nu frica că Dumnezeu ne bate, că tună şi fulgeră, că Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele care le facem; ne pedepsim noi, pe noi înşine, şi avem plata pentru păcatele noastre, pe măsură. Consecinţele păcatelor pe care le săvârşim sunt pedeapsa, pentru că orice păcat pe care noi îl săvârşim are consecinţe şi ele vin împotriva noastră, mai repede sau mai târziu. Însă frica de Dumnezeu, de care vorbeşte Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură, trebuie să fie teama de a nu răni iubirea Celui care te iubeşte. Aceasta este frica de Dumnezeu. Noi o spunem de multe ori şi poate nu ne mai dăm seama că „milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti”; ştim din Sfintele Scripturi că „Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat” (In. 3, 16)ca să moară pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi Dumnezeu Cel Ce ne iubeşte Se și defineşte – ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan – „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 In. 4, 16). Să ne referim și la doi oameni care se iubesc. Le este frică unul de celălalt? Nu le este frică unul de celălalt pentru că ei se iubesc, dar totuşi există frică; există teama permanentă de a nu răni iubirea celui care te iubeşte, de a nu face cumva ca iubirea care se împărtăşeşte unul altuia să se umbrească de ceva(...).

Şi ultimul cuvânt, „să luăm aminte!”, înseamnă starea de trezvie de care vorbesc Sfinţii Părinţi, de veghe, de atenţie, pe care un creştin adevărat trebuie s‑o aibă permanent. Oricând din bine, din dreptate, din adevăr poţi să cazi, dacă nu eşti atent, dacă nu eşti vigilent, dacă mintea ta nu este trează, dacă ochii tăi sufleteşti nu au lumină suficientă, duhovnicească, spirituală. Poţi să cazi din dreptate, din adevăr, din bine! Dacă nu eşti treaz, dacă nu eşti atent, dacă nu înţelegi, până la urma urmei, frica de Dumnezeu devine o povară teribilă şi o sarcină care te copleşeşte şi care te face să răbufneşti adesea şi să spui: „Doamne, de ce?”, „Doamne, până când?”, „Doamne, dar ce‑am făcut?”. Mai mult, sunt oameni care nu‑L vor sau nu‑L mai vor pe Dumnezeu pentru că nu‑L mai înţeleg, nu vor să stea în dreptatea şi în adevărul lui Dumnezeu, nici în frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii, nici în iubirea faţă de Dumnezeu şi se răzvrătesc. Aceştia, aşa cum ne spune un mare scriitor, ajung nu numai să‑L nege pe Dumnezeu, ci mai rău decât iadul! Evanghelia de astăzi învață că diavolul Îl cunoaște pe Dumnezeu. Diavolul Îl cunoaşte, Îl recunoaşte, Îl ştie pe Dumnezeu, însă oamenii ajung să spună că nu cred în Dumnezeu! În felul acesta, marele scriitor rus Dostoievski ajunge la concluzia că, de fapt, iadul este locul în care iubirea lui Dumnezeu nu este prezentă. Părinţii Bisericii spun că iadul este un loc unde cei de felul acesta sunt adunați, nu se vor cunoaşte și recunoaște niciodată între ei, vor trăi într‑o singurătate permanentă – se zice că nu se văd la faţă unul pe celălalt – dar, mai mult decât un loc, este o stare de chin, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Unii Părinţii interpretează și în alt fel. Poate aţi văzut într‑un anumit tablou sau la mânăstirile din Moldova sau Bucovina, unde la intrarea în biserică este pictată înfricoşătoarea judecată. Acolo se vede foarte clar ceea ce se întâmplă cu cei care au făcut cele bune şi ce se întâmplă cu cei care au făcut cele rele. La baza tabloului este focul cel nestins, un foc mare şi acolo este un balaur, care‑l închipuie pe cel rău. Dar focul respectiv îşi are izvorul în scaunul dumnezeirii; să vă uitaţi foarte atent la acest tablou! Adică, din scaunul slavei Mântuitorului nostru Iisus Hristos care judecă lumea, începe să coboare un firicel de foc care pe măsură ce coboară devine din ce în ce mai mare şi ajunge să fie iezerul cel de foc, tartarul, aşa cum îl vedem noi în acea imagine, şi acolo sunt păcătoşii, diavolii şi cei care au făcut cele rele, care l‑au slujit şi l‑au ascultat pe el. Acela este focul iubirii lui Dumnezeu care‑i arde pe cei păcătoşi! „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 In. 4, 16). Dumnezeu îi iubeşte şi pe cei păcătoşi, ne spune şi auzim de atâtea ori că „n‑am venit în lume pentru cei drepţi, ci am venit pentru cei păcătoşi” n’am venit să‑i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13; Mc. 2, 17; Lc. 5, 32). Cu atât mai mult pe cei care sunt în iad, Dumnezeu şi pe aceia îi iubeşte, dar aceia nu pot răspunde iubirii lui Dumnezeu.

Aceste trei lucruri, iubiţi credincioşi, să vă rămână la suflet. Să nu vă încredeţi în dreptatea voastră, în adevărul vostru, pentru că este părtinitor şi egoist, este diavolesc, căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Întotdeauna dreptatea lui Dumnezeu...! Zice un sfânt părinte că: „pacea e mai mult decât dreptatea”! În anumite situaţii, pacea e mai mult decât dreptatea, dar trebuie să ai discernământ duhovnicesc ca să alegi între dreptate şi pace. În al doilea rând, să vă fie frică de Dumnezeu, dar în sensul în care v‑am vorbit astăzi, adică să nu‑L răniţi pe Dumnezeu în iubirea Lui, niciodată. Şi a‑L răni pe Dumnezeu în iubirea Lui înseamnă a te răzvrăti, a face păcate, fie ele mărunte... Unii părinţi zic că‑L răstigneşti a doua oară pe Mântuitorul Hristos... Auziţi cuvântul părinţilor care zic: atunci când păcătuieşti, Îl răstigneşti a doua oară pe Iisus Hristos, Care este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, a doua Persoană a Sfintei Treimi! Şi să aveţi trezvie; să aveţi atenţie permanentă de a nu cădea din dreptatea, adevărul şi iubirea lui Dumnezeu. Amin!

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin!



[1] Predică rostită în Duminica a 5‑a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei), Italia, 17.07.2011.


->