Biserica – Comunitate și Comuniune!:

Biserica – Comunitate și Comuniune![1]

Deci, fiind seară în acea zi de’ntâi a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica Iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s’au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: „Pace vouă! Aşa cum Tatăl M’a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi”. Şi zicând acestea, a sufla asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”.

Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au zis ceilalţi ucenici: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Şi, după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” Răspunzând Toma, I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iisus i-a zis: „Pentru că M’ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!”

Şi încă multe alte minuni a făcut Iisus în faţa ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s’au scris, pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui.

(In 20, 19-31)

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

Pentru noi, creştinii, duminica de astăzi este cu totul deosebită, pentru că învăţătura de credinţă, care trebuie însuşită, ne determină să învăţăm pe deplin ceea ce a experimentat Sfântul Apostol Toma şi, prin el, întreg neamul omenesc. Deşi, fericiţi, sau mai fericiţi, sunt cei ce nu au văzut şi au crezut, totuşi, pentru că Sfântul Apostol Toma a şi văzut, credinţa lui este cu atât mai puternică, căci a devenit certitudine. În felul acesta, trebuie să ne înmulţim şi noi credinţa, să o sporim, ajungând la certitudinea că, într-adevăr, Iisus Hristos a înviat din morţi. Dacă nu ar fi aşa, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „zadarnică este propovăduirea noastră, zadarni­că e şi credinţa voastră!” (1 Co 15, 14).

Taina care învăluie acest moment este foarte uşor de descoperit, mai greu este, însă, de pus în practică. Dacă aţi observat, şi veţi vedea în duminicile următoare, când se tâlcuieşte din Scripturi, după Înviere, Iisus Hristos S-a arătat multora, adică mai multora deodată, nu în particular. S-a arătat Apostolilor, adunaţi, spune tradiţia, în casa lui Marcu, când uşile erau încuiate. Este vorba despre unul şi acelaşi loc cu foişorul cel de sus, unde a fost Cina cea de Taină, când Iisus Hristos a rostit lumii întregi, înainte de patima Sa cea de bunăvoie: „Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu Cel ce se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!” (1 Co 11, 24-25). Aşadar, Domnul înviat S-a arătat apostolilor în cea dintâi biserică, anume casa lui Marcu din Ierusalim, foişorul cel de sus, unde erau adunaţi ucenicii pentru frângerea pâinii. Apoi, ne aducem aminte, de pildă, de a treia zi de Paşti, când Iisus Hristos i-a însoţit pe cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, spre Emaus, ca la şaizeci de stadii de Ierusalim, dar ei L-au cunoscut doar la frângerea pâinii. S-a arătat şi femeilor mironosiţe. Sfânta Scriptură ne dezvăluie faptul că S-a arătat ca la cinci sute de oameni...!

Iisus Hristos S-a arătat oamenilor, când aceştia erau adunaţi în comunitate şi trăiau în comuniune. Or, comunitate şi comuniune înseamnă Biserica! Aceasta este definiţia Bisericii, de la care şi-a luat numele şi casa lui Dumnezeu, în care noi ne rugăm şi pe care o numim tot aşa. Dar, comunitatea de creştini, care trăiesc în comuniune euharistică, adică se împărtăşesc dintr-o pâine şi dintr-un potir, aşa cum i-aţi văzut pe copilaşii noştri, astăzi, formează Biserica, Trupul lui Hristos. De aceea se spune, în Scripturi: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Aceasta este Biserica! Deci, Dumnezeu, Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Se descoperă, cel dintâi şi pe deplin, celor care sunt în Biserică, în comunitate, în comuniune euharistică cu ceilalţi, celor care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta ar fi prima învăţătură din Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie şi pe care noi trebuie să o înţelegem şi să ne-o însuşim.

Acum o săptămână aţi auzit citindu-se că apostolii erau adunaţi în foişorul cel de sus şi încuiaţi de frica iudeilor. Acolo, chiar dacă uşile erau încuiate, Iisus a intrat şi le-a spus, aşa cum auzim adesea la Sfânta Liturghie: „Pace vouă!”. Apoi, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Toma nu era cu ei atunci, însă apostolii l-au informat, dar el s-a îndoit şi le-a spus: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”. La o săptămână, în aceeaşi casă, dacă vreţi la aceeaşi slujbă – frângerea pâinii înseamnă Sfânta Liturghie! Nu există Biserică adevărată fără Sfânta Liturghie! – erau din nou adunaţi, de frica iudeilor încuiaţi, şi li s-a arătat Iisus, zicându-le acelaşi cuvânt: „Pace vouă!”. Dar, de această dată, i-a arătat mâinile şi coasta Lui Sfântului Apostol Toma, care nici nu se ştie exact dacă a îndrăznit să pună degetul, dar se ştie că s-a prăbuşit la pământ şi a strigat, pentru el şi pentru noi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Iubiţi credincioşi, cea mai importantă învăţătură din Evanghelia de astăzi şi din această duminică a Sfântului Apostol Toma este că, dacă lipseşti o duminică de la Sfânta Liturghie, rişti să te îndoieşti de Dumnezeu. Dacă lipseşti o duminică de la Liturghie, credinţa ta slăbeşte. Dacă lipseşti o duminică de la Liturghie, ajungi să-L ispiteşti pe Dumnezeu, să-I ceri să pui mâinile tale în semnul cuielor. Dacă lipseşti o duminică de la Liturghie, te desparţi de comunitatea în care trăieşti, pentru că nu mai eşti în comuniune cu ea, nu eşti împreună cu ea şi nu te împărtăşeşti din acelaşi potir. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, se spune foarte frumos: „Iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”. Aşadar, prezenţa noastră în biserică, în comunitate şi în comuniune, este o împărtăşire plenară de Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Toma a ajuns să se îndoiască, pentru că a lipsit o duminică de la biserică! De altfel, canoanele Bisericii afurisesc pe cei care lipsesc, de la Sfânta Liturghie, două duminici consecutiv, adică una după alta. Vă puteţi închipui în ce fel trăiau creştinii, în Biserica primară? Nu îşi permiteau să lipsească de la biserică o duminică, şi, dacă lipseau două duminici, erau excluşi din comunitate, pentru că viaţa creştină era luată în serios şi oamenii trăiau cu adevărat după poruncile lui Dumnezeu şi după sfaturile evanghelice. În momentul în care Biserica s-a „lungit”şi s-a „lăţit”, de la Răsărit până la Apus şi de la Miazănoapte până la Miazăzi, şi s-a terminat cu persecuţiile, prin Edictul de la Milan, din anul 313, atunci a început să slăbească credinţa, iar oamenii să nu mai meargă în fiecare duminică la biserică, să nu se mai împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului şi altele... Din acest moment, s-a născut monahismul! Au apărut călugării, adică creştinii care şi-au dat seama că, dacă rămâneau mai departe în aceste comunităţi, care se degradau pe zi ce trecea, viaţa lor duhovnicească va avea de suferit, iar ei îşi riscă mântuirea. S-au retras în pustie, ca să fie cu Dumnezeu, în permanenţă. Uniţi de acelaşi ideal, ei s-au adunat laolaltă şi şi-au construit mânăstiri, unde flacăra credinţei nu se stinge niciodată şi unde Sfânta Liturghie nu se săvârşeşte doar duminica şi în sărbători, ci în fiecare zi.

Aşadar, viaţa creştină trebuie luată în serios şi trebuie să trăim cu adevărat în comunitatea în care Dumnezeu ne-a rânduit să existăm. Dumnezeu a rânduit să ne naştem într-un anumit loc, într-un anumit timp şi din anumiţi părinţi, ceea ce înseamnă că noi suntem datori locului, timpului, părinţilor, comunităţii din care facem parte. Toţi suntem datori, de la cel mai mare până la cel mai mic. Dacă preotul conduce şi reprezintă comunitatea euharistică, fiind responsabil de mântuirea turmei cuvântătoare încredinţate lui, nu înseamnă că, în sine, comunitatea nu mai are responsabilităţi! Dacă primarul reprezintă şi conduce o comunitate a unui sat, a unei comune sau a unui oraş, nu înseamnă că responsabilitatea este 100% a lui! Este foarte mare, pentru că ei răspund înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar, în aceeaşi măsură, responsabilitatea revine fiecăruia, de la cel mai mare până la cel mai mic, bărbat sau femeie, bătrân sau copil.

Aşa au gândit şi Sfinţii Apostoli! De aceea, au încercat să îl încredinţeze pe Sfântul Apostol Toma că, într-adevăr, Iisus Hristos a înviat. Dar, pentru că Toma s-a răzleţit de turmă, a riscat foarte tare. Aceasta se întâmplă şi în Biserică, în comunitatea de creştini, chiar şi în cea socială. În general, din nefericire, este şi altfel, căci comunitatea bisericească este una şi aceeaşi cu cea socială. Istoria Bisericii noastre şi a patriei noastre este una, nu avem două istorii! Când vorbim de Biserică, vorbim şi de ţara noastră, când vorbim de ţara noastră, vorbim şi de Biserică. De aceea, preotul, primarul, învăţătorul erau una, ştiţi prea bine, sunt aici tâmple cărunte, care au prins acele vremuri.

Aceasta ar fi a treia învăţătură, desprinsă din Evanghelia şi duminica de astăzi, învăţătura de a încerca să luptăm pentru comunitate, ca ea să fie una. Aduceţi-vă aminte de rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos, înainte de patima Sa, când Şi-a ridicat ochii către cer şi a zis: „Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi!” (In 17, 11). Iar Apostolilor şi nouă tuturor ne-a spus cum să facem ca să se păstreze unită comunitatea: „Aşa cum M’a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa v’am iubit şi Eu pe voi” (In 15, 9). Şi cum ne-a iubit Iisus Hristos? S-a lăsat răstignit pe lemnul Crucii, din dragoste pentru noi şi pentru noi şi a noastră mântuire!

Dumnezeu ni Se descoperă în comunitate şi în comuniune, unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui (Mt 18, 20). Dacă lipsim o duminică de la biserică, riscăm să ne răzleţim de turmă şi pe oaia care se răzleţeşte de turmă o mănâncă lupul. Să păstrăm comunitatea şi comuniunea locului în care Dumnezeu a hărăzit să ne naştem, să ne apropiem de cei care conduc această comunitate, să-i înţelegem şi să ne înţeleagă, să se sfătuiască şi să ne sfătuim cu ei, astfel încât să menţinemunitatea prin dragostea lui Hristos, Cel Care S-a răstignit.

Iubiţi credincioşi, şi cu aceasta închei, a conduce o biserică sau o comunitate înseamnă, prin excelenţă, jertfă. Dacă nu se jertfeşte cel care este în fruntea obştii, nu este vrednic de obşte şi nici de Dumnezeu. Deci, să nu vă închipuiţi niciodată că în fruntea obştii poate sta cineva, care nu este în stare de jertfă. Acesta întotdeauna este şi trebuie să fie în stare de jertfă, aşa cum este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, permanent, pe masa Sfântului Altar, dăruindu-Se Trup şi Sânge tuturor. Iar noi suntem datori, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să ne apropiem de El. Amin!

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]



[1] Predică la Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma), Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae”, Reteag, jud. Bistriţa-Năsăud, 12 mai 2013.


->