Episcopul Aureliu zise: „Aşadar, aceste orânduieli, care se găsesc la noi, fiind exemplare fidele de pe cele originale şi pe care Părinţii noştri le-au adus cu sine la timpul sau de la sinodul din Niceea, astfel, păstrându-se tipul acelora de la Niceea, să se păstreze întărite şi cele hotărâte de noi”.
Sinodul întreg zise: „Precum voieşte Dumnezeu înainte de toate credinţa bisericească, ce s-a predat de noi, să se mărturisească în acest slăvit sinod cu aceeaşi mărturisire; apoi rânduiala bisericească să se ţină cu învoirea fiecăruia şi cu consimţământul tuturor. Dar spre întărirea minţii fraţilor şi împreună episcopilor noştri celor de curând hirotoniţi, se cuvine adăuga cele ce le-am primit prin hotărâre întărită de la Părinţi că uniunea Treimei, adică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, care este cunoscută că nu are nici o deosebire, să o ţinem sfântă în minţile noastre, şi precum am învăţat noi, aşa le vom învăţa şi pe popoarele lui Dumnezeu”.
Tot aşa toţi episcopii instituiţi de curând ziseră lămurit: „Aşa primim, aşa ţinem, aşa învăţăm, urmând credinţei evanghelice împreună cu învăţătura voastră”.
Episcopul Aureliu zise: „Precum la sinodul ţinut mai înainte s-au examinat condiţiile înfrânării şi castităţii, se hotărăşte ca cei din cele trei trepte, împreunate prin oarecare legătură a curăţiei prin consacrare vorbesc adică despre episcopi, presbiteri şi diaconi, precum se cuvine cuvioşilor episcopi şi iereilor lui Dumnezeu şi leviţilor şi slujitorilor dumnezeieşti consacrări, să fie întru toate înfrânaţi, ca să poată primi ceea ce cer în genere de la Dumnezeu; ca şi noi aşijderea să ţinem ceea ce ni s-a transmis prin Apostoli şi s-a păstrat chiar din vechime”.
Faustin, episcopul Picenului, din provincia Potentinei, reprezentantul Bisericii de la Roma, zise: „Să se decidă ca episcopul şi presbiterul şi diaconul şi toţi cei ce se ating de cele sfinte, păzitori ai înfrânării, să se reţină de la femei”. Toţi episcopii au răspuns: „Se hotărăşte ca toţi cei ce stau sau slujesc la altar să respecte înfrânarea”.
Episcopul Aureliu zise: „Patima lăcomiei, despre care nimeni nu se îndoieşte că este mama tuturor relelor, trebuie să se reprime, ca nimeni să nu se folosească de cele străine, nici să treacă cineva pentru câştig peste hotarele Părinţilor, nici să fe îngăduit vreunui cleric să ia în vreun chip camătă pentru vreun lucru. Şi cele de curând aduse, fiind întunecate şi cu totul ascunse, se vor cerceta de noi şi se va hotărî în privinţa lor. Iar despre cele ce dumnezeiasca Scriptură a legiuit prealuminat, nouă nu ni se cade să hotărâm, ci mai vârtos să le urmăm. Prin urmare, ceea ce este de imputat cu atât mai vârtos se cuvine a se osândi la clerici”. Sinodul întreg a zis: „Nimeni nu poate lucra împotriva proorocilor, nici împotriva evangheliilor, fără primejdie de a fi pedepsit”.
Episcopul Fortunat zise: „Ne aducem aminte că la sinoadele ţinute mai înainte s-a hotărât ca Sfântul Mir sau graţierea penitenţilor sau sfinţirea fecioarelor şi a locurilor şi a bisericilor să nu se facă de presbiteri. Dar dacă cineva se va dovedi că face aceasta, ce trebuie să hotărască în privinţa lui?” Episcopul Aureliu a răspuns: „Vredniciile voastre au auzit cele propuse de fratele şi conliturghisitorul nostru Fortunat; ce ziceţi în privinţa aceasta?” Zis-au toţi episcopii: „Pregătirea Sfântului Mir şi consacrarea fecioarelor să nu se facă de presbiter; nici nu este îngăduit presbiterului să împace pe cineva la liturghia publică; aceasta este părerea tuturor”.
Episcopul Aureliu zise: „Dacă cineva fiind în primejdie de moarte cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca presbiterul să întrebe pe episcop, şi aşa, după dispoziţia acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte, această rânduială trebuie să o întărim prin hotărâre mântuitoare”. Toţi episcopii au răspuns: „Se hotărăşte ceea ce sfinţenia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în chip necesar”.
Numidiu, episcopul Mazulitaniei, zise: „Sunt mulţi cu vieţuire imorală, care socotesc că pot fără deosebire să pârască pe părinţi şi pe episcopi; să se primească aceştia ori nu?”. Episcopul Aureliu zise: „Aprobă oare dragostea voastră ca cei ce sunt încurcaţi în ceva ruşinos să ridice glas de acuzare împotriva părinţilor?” Ziseră toţi episcopii: „Cel ce ar cleveti să nu se primească”.
Episcopul Augustin, reprezentantul provinciei Numidia, zise: „Veţi ţine de cuviinţă să hotărâţi ca, dacă vreun episcop sau presbiter ar primi în comuniune pe cei ce după meritul vinovăţiei lor au fost scoşi din Biserică, acela încă se pare a fi răspunzător de aceeaşi vinovăţie; împreună cu cei ce fug de hotărârea canonică a episcopului lor propriu”. Toţi episcopii ziseră: „Se aprobă din partea tuturor”.
Episcopul Alipiu, reprezentantul provinciei Numidia, zise: „Oare să nu se hotărască şi aceea că, dacă vreun presbiter, osândindu-se cumva de către episcopul său propriu, îndemnat fiind de trufie şi de mândrie, ar socoti că trebuie să aducă separat lui Dumnezeu cele sfinte, ori alt altar ar socoti să ridice împotriva credinţei şi orânduielii bisericeşti, unul ca acela să nu scape nepedepsit”. Valentiu, episcopul celui dintâi scaun din provincia Numidiei, zise: „Cele propuse de fratele nostru Alipiu sunt necesarmente în conglăsuire cu credinţa şi rânduiala bisericească; astfel spuneţi ce se pare dragostei voastre?”
Toţi episcopii au zis: „Dacă vreun presbiter ar fi osândit pentru purtarea lui, unul ca acesta are datoria să vestească pe episcopii din vecinătate, ca aceştia ascultând lucrul şi prin ei să se împace cu episcopul său. Iar de nu ar face aceasta, ci ceea ce să nu fie, cu mândrie îngâmfându-se, s-ar despărţi pe sine de comuniunea cu episcopul său, şi făcând schismă împreună cu oarecare, ar aduce lui Dumnezeu cele sfinte, unul ca acela să se socotească anatema şi să piardă locul său; băgându-se de seamă ca nu cumva să aibă pâră dreaptă împotriva episcopului.
Episcopul Felix zise: „Potrivit celor hotărâte la sinoadele din vechime, propun ca, dacă vreun episcop (ceea ce să nu se întâmple) ar cădea în vreo învinovăţire şi apar multe piedici încât nu se pot aduna mai mulţi, atunci pentru ca cel învinovăţit să nu rămână sub acuză, să se audieze de 12 episcopi, iar presbiterul de şase episcopi şi de al său, şi diaconul de trei”.
Episcopul Aureliu zise: „Ce zice sfinţia voastră despre acestea?” Toţi episcopii au răspuns: „Trebuie să ţinem hotărârile date de noi, ca nu cumva primaţii vreunei eparhii oarecare din nechibzuinţă să rămână neglijaţi. Deci adunându-se mulţi episcopi să hirotonească pe episcop. Iar de va fi nevoie, trei episcopi, din oricare loc ar fi, vor hirotoni pe episcop cu porunca primatului. Şi dacă vreunul s-ar împotrivi întru ceva mărturisirii sau iscăliturii sale, acela se va lipsi pe sine însuşi de cinste”.
Aşijderea s-a hotărât ca din Tripolitania, din cauza sărăciei provinciei, să vină un episcop în delegaţie şi ca presbiterul de acolo să se judece de 5 episcopi, diaconul de 3, precum s-a spus mai sus, fireşte sub preşedenţia episcopului lui propriu.
De asemenea, s-a hotărât ca oricare dintre episcopi sau presbiteri, sau diaconi, sau clerici, împotriva căruia s-a ridicat în Biserică vreo pricină criminală ori civilă, dacă, refuzând judecătoria bisericească, ar voi să se disculpe în faţa judecătoriilor lumeşti, chiar de s-ar pronunţa sentinţa în favoarea lui, totuşi să piardă locul său; şi aceasta la cele criminale, iar în cele civile, va pierde cele ce a câştigat prin proces, de va vrea să-şi ţină locul său; şi acesta încă se hotărăşte ca, dacă de la oarecari judecători bisericeşti s-ar face apel la alţi judecători bisericeşti cu putere mai mare, întru nimic să nu-i vatăme pe cei ce a căror sentinţă se anulează, dacă nu se poate dovedi că au judecat din duşmănie, sau din patimă, sau că prin vreun dar s-au mituit; iar dacă prin învoirea părţilor se vor alege judecători, deşi ar fi mai puţini decât cei rânduiţi, să nu fie îngăduit a apela. Iar ca copiii iereilor nici să meargă la spectacole lumeşti, nici să le privească, aceasta totdeauna s-a oprit încă şi tuturor creştinilor, pentru ca să se ţină departe de acelea şi să nu meargă unde sunt (se aud) vorbe de hulă.
Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: „Nimeni, ostaş fiind lui Dumnezeu, se încurcă pe sine în lucruri lumeşti” [2 Tim 2, 4].
Apoi citeţii, ajungând la vârsta juneţii, să fie siliţi sau a se căsători, sau a face făgăduinţă de înfrânare.
Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat.
Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani.
Dar nici citeţii să nu se închine către popor.
S-a hotărât ca Mauritania Sitifensis, precum a cerut, să aibă propriul său primat, deosebit de primatul provinciei Numidia, de la care din sinod s-a despărţit. Aşadar, cu înţelegerea tuturor primaţilor din Africa şi cu a tuturor episcopilor, pentru depărtarea prea mare i s-a admis.
Aşijderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască.
Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor celor morţi. Căci s-a scris: „Luaţi, mâncaţi”; dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca, şi ca presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja.
Drept aceea să se întărească în acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să se convoace în fiecare an pentru pricinile bisericeşti, care de multe ori se întârzie spre pieirea poporului, la care sinod toţi cei ce ţin primele scaune ale eparhiilor să trimită din sinoadele lor episcopi reprezentanţi pe doi sau şi pe câţi vor alege, pentru ca sinodul întrunit să poată avea deplină autoritate.
Episcopul Aureliu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi este pârât, acuzatorul trebuie să înainteze pâra la (episcopii) cei ce sunt în fruntea provinciei lui şi cel ce este pârât nici de la comuniune să nu se lipsească, fără numai dacă, chemat fiind prin scrisori spre a da răspuns la judeţul celor aleşi a-l judeca, nicidecum nu s-ar prezenta la ziua hotărâtă, adică în termen de o lună de la ziua în care s-ar dovedi că a primit scrisorile. Dacă ar arăta însă el oarecare pricini adevărate şi constrângătoare, care îl împiedică de a se înfăţişa spre a răspunde împotriva celor ce s-au adus contra lui drept acuze, să aibă putinţa de dezvinovăţire în cuprinsul altei luni; dar după a doua lună să nu mai fie în comuniune până ce nu se va dovedi curat. Iar dacă nu va voi să se prezinte în faţa sinodului anual general, ca măcar acolo să se rezolve cauza lui, se va judeca că el însuşi a rostit împotriva sa hotărâre de osândire. Şi pe timpul în care este afară de comuniune să nu se împărtăşească nici în biserica sa, nici în parohie. Dar pârâşul lui, dacă nicicând nu a absentat în zilele în care s-a dezbătut afacerea, nicidecum să nu se lipsească de comuniune; dacă însă pârâşul ar lipsi ascunzându-se, atunci, reintegrându-se episcopul în comuniune, pârâşul însuşi se va lepăda de comuniune, dar aşa ca să nu i se ia lui putinţa susţinerii acuzării, de ar putea dovedi că la termen a absentat nu pentru că nu a voit, ci pentru că nu a putut să se prezinte; căci este clar că, introdusă fiind acţiunea înaintea judecăţii episcopilor, dacă pârâşul s-a prihănit, atunci nu se va primi la acuzare, decât numai dacă ar vrea să acţioneze pentru afacerea sa proprie, nicidecum însă pentru cele bisericeşti”.
Dacă se vor pârî presbiterii sau diaconii, completându-se mai înainte numărul legal al episcopilor aleşi, din locurile învecinate, pe care i-ar cere cei pârâţi, adică şase la cauza presbiterului şi trei la cea a diaconului, împreună cu aceştia şi episcopul propriu al celor pârâţi va cerceta pricinile lor, păstrându-se între acuzatori şi pârâţi aceeaşi rânduială a zilelor, a termenilor, a cercetărilor şi a persoanelor; iar cauzele celorlalţi clerici le va cerceta şi soluţiona şi singur episcopul locului.
