Dacă cineva în boală s-a tăiat cu meşteşug (s-a operat) de către medici, sau de către barbari s-a tăiat, acest să rămână în cler; iar dacă cineva sănătos fiind s-a tăiat pe sine, acesta, chiar dacă se numără în cler (chiar dacă este membru al clerului), se cade să înceteze (a mai face parte din cler) şi de acum înainte, nici unul dintre cei de felul acesta nu trebuie să se înainteze (în cler).

Precum este lucrul vădit că (aici) se vorbeşte despre cei ce fac isprava aceasta înadins şi care îndrăznesc să se taie pe ei înşişi; tot la fel (este vădit că) dacă oarecari au fost scopiţi (făcuţi eunuci) de către barbari sau de către stăpâni, însă altminterea s-ar găsi vrednici, pe unii ca aceştia canonul îi primeşte în cler.

Deoarece multe s-au făcut împotriva canonului bisericesc, fie din nevoie, fie în alt chip, la stăruinţa oamenilor, încât oamenii abia veniţi de la viaţa păgânească la credinţă şi care în scurtă vreme au fost catehizaţi se aduc îndată la baia spirituală, şi deodată cu botezarea se înaintează la episcopat sau la prezbiterat, s-a socotit că este bine de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă; pentru că îi trebuie timp de mai multă ispitire celui care se catehizează (catehumenului) şi după botez. Căci este lămurită scriptura apostolică ce zice: „Nu neofit, ca nu mândrindu-se să cadă în osândă şi în lanţul (cursa) diavolului” (1 Tim 3, 6). Iar dacă cu trecerea vremii, s-ar afla vreo păcătuire sufletească cu privire la o persoană (a unei persoane) şi s-ar dovedi de către doi sau trei martori, unul ca acela să înceteze din cler. Iar cel ce ar face (ar proceda) împotriva acestora, aceluia i se va pune la îndoială calitatea de cleric (în privinţa apartenenţei lui la cler), ca unul care a cutezat să se împotrivească marelui sinod.

Marele sinod a oprit cu desăvârşire, fie episcopului, fie presbiterului, fie diaconului, fie oricui dintre cei care sunt în cler, să li se îngăduie a avea femeie împreună locuitoare (concubină), afară doar de mamă, sau soră, sau mătuşă, sau numai astfel de persoane cu privire la care a fugit toată bănuiala (prin care a scăpat de toată bănuiala).

Se cuvine aşadar ca episcopul să se aşeze (catistaste) de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie stăruitoare (presantă, constrângătoare), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.

În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din stare laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărâşte ca cei scoşi (izgoniţi, afurisiţi) de către unii să nu se primească de către alţii. Să se cerceteze ca nu cumva aceştia să fi ajuns excomunicaţi din împuţinarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cercetat după cuviinţă, s-a socotit (părut) că este bine să aibă loc (să se ţină) sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie) pentru ca obştea tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel şi, astfel, cei care în mod vădit s-au ridicat împotriva episcopului, după dreptate să fie socotiţi de către toţi excomunicaţi până când obştei episcopilor i s-ar părea (potrivit) să aducă în privinţa acestora o hotărâre echitabilă. Iar sinoadele să aibă loc (să se ţină) unul înaintea Patruzecimii, pentru ca înlăturând orice puţinătate de suflet, darul să se aducă curat lui Dumnezeu; iar al doilea, cam în vremea toamnei.

Să se ţie obiceiurile cele vechi, cele din Egipt şi din Libia şi din Pentapole, aşa încât episcopl din Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea, pentru că acesta este şi obiceiul episcopului Romei. De asemenea şi în Antiohia şi-n alte eparhii (provincii) să li se păstreze Bisericilor întâietăţile (privilegiile).
Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni episcop fără încuviinţarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop. Iar dacă alegerii comune tuturor, fiind ea (cu temei) bine întemeiată şi după canonul bisericesc, i s-ar împotrivi doi sau trei din vrajbă (pizmă) proprie, să aibă tărie votul (hotărârea) celor mai mulţi.

Deoarece a avut tărie obiceiul şi vechea predanie (tradiţie) ca episcopul din Elia (Ierusalim) să se cinstească (să se bucure de cinste), să aibă urmarea (continuarea) cinstei (acesteia), păstrându-se însă pe seama mitropoliei propria ei vrednicie (demnitate).

În privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari (curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirea şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântului şi marelui sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborniceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut în vremea prigoanei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât sorocul (termenul de iertare), - aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi, (adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare).
Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii soborniceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci) pentru ca totuşi să se vadă că este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.

Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat (rânduit) presbiter, sau făcându-i-se ispitirea şi-a mărturisit păcătele, şi mărturisindu-se el, oamenii fiind mişcaţi, au pus mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-l primeşte (în cler), căci Biserica sobornicească apără (revendică) numai ceea ce este fără de prihană.

Oricâţi dintre cei căzuţi (de la credinţă) au fost înaintaţi (în cler) fie din neştiinţă, fie cu ştiinţă mai dinainte (a stării lor) din partea celor ce i-au înaintat, aceasta nu aduce slăbire (prejudiciu) canonului bisericesc, pentru că după ce se vor cunoaşte, se caterisesc.