Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ţie canoanele aşezate de către sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum.
Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop ori horepiscop, ori presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbaşilor bisericeşti) pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitor în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite (neîngăduite), să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugăreşte), să fie dat anatemei.
A venit la Sfântul Sinod (la cunoştinţa Sfântului Sinod) că oarecari dintre cei cuprinşi (incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig ruşinos şi se îndeletnicesc cu treburi (afaceri) lumeşti, apoi, lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele oamenilor, din iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea (administrarea) de averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul, să nu ia în arendă averi, nici să se vâre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstnicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau a văduvelor neajutorate sau a persoanelor care mai ales au trebuinţă de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite (hotărâte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti.
Cei care cu adevărat şi fără prihană (curaţi) petrec viaţa cea singuratecă (monahală) să fie învredniciţi de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul monahal cu făţărnicie, tulbură bisericile şi treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăţi, ba purtându-se cu gândul să-şi întemeieze lor şi mănăstiri, s-a părut (sinodului) ca nimeni şi nicăieri să nu zidească sau să ridice mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetăţii. Iar cei care trăiesc viaţa monahală fie în vreo cetate, fie la ţară, să se supună episcopului şi să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericeşti, nici cele ale vieţii obşteşti (lumeşti), nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiţi de către episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă urgentă (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob) pentru a se face monah fără învoirea stăpânului său. Iar cel ce ar călca această orânduire (hotărâre) a noastră orânduim să fie afurisit (excomunicat), pentru ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Iar episcopul cetăţii trebuie să poarte grijă trebuitoare mănăstirilor.
În privinţa episcopilor sau clericilor care umblă din cetate în cetate, s-a părut că trebuie să aibă tărie (vigoare) canoanele care au fost aşezate de Sfinţii Părinţi în privinţa aceasta.
Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinaţie, absolut fără legătură, legat de vreun loc), nici presbiterul, nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală); numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăţi sau a unui sat, sau altarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără soroace (destinaţii), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie şi ca nicăieri să nu poată sluji (lucra), spre ocara celui ce i-a hirotonit.
Am hotărât (orânduit) ca cei ce au fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei.
Clericii aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarele martirilor) să rămână sub cârmuirea (jurisdicţia, ascultarea) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici, să fie supuşi pedepselor canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici), să fie afurisiţi (excomunicaţi).
Dacă vreun cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu şi să alerge la judecătorii lumeşti, ci mai întâi să se cerceteze treaba (chestiunea, cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiaşi episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptăţii (să se facă judecata). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.
Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau şi cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul aceleiaşi eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau scaunul împărăteştei cetăţi a Constantinopolului şi de către acesta să se judece.
Să nu fie îngăduit ca un cleric să se numere deodată la bisericile a două cetăţi, adică la aceea pentru care de la început s-a hirotonit şi la aceea la care a fugit, fireşte ca la una mai mare - din poftă după slavă deşartă. Iar cei ce ar face aceasta să fie aşezaţi iarăşi (repuşi) la biserica lor, la care de la început au fost hirotoniţi şi numai acolo să slujească.
Iar dacă cineva ar fi fost transferat de la o biserică la alta, acela să nu aibă nici o împărtăşire la treburile bisericii celei dintâi sau la acelea ale altarelor (sanctuarelor) martirilor sau ale aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci sau pentru primirea străinilor care (ţin) se găsesc sub acea (Biserică). Iar cei ce ar îndrăzni ca, după orânduirea (hotărârea) acestui mare şi ecumenic sinod, să facă ceva dintre cele care au fost acum oprite (interzise), a orânduit (hotărât) sfântul sinod să cadă din propria lor treaptă.
Am orânduit (hotărât) ca toţi săracii şi cei care au trebuinţă de ajutoare să călătorească, după ispitire (şi verificare), cu scrisori şi adică numai cu scrisori bisericeşti de pace, nu cu scrisori de recomandare (de încredinţare), pentru că scrisorile de recomandare se cade să se dea numai feţelor (persoanelor) care stau sub bănuială.
A venit (la cunoştinţa noastră) că împotriva aşezămintelor (legilor) bisericeşti, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc (rescript, carte împărătească), aşa încât din această pricină sunt doi mitropoliţi în aceeaşi eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca (întreprinde) un lucru ca acesta să cadă din treapta (spiţa) sa. Iar cetăţile câte s-au şi cinstit (onorat) cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărţi) împărăteşti, precum şi episcopul care ocârmuieşte acea Biserică să se bucure (beneficieze) numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.
Clericii străini şi necunoscuţi să nu slujească nicidecum şi nicăieri în altă cetate fără scrisori de recomandare (încredinţare) de la episcopul lor propriu.
De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orânduit (hotărât) să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au şi dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuţi dintr-înşii, să-i aducă pe aceştia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii soborniceşti), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceştia la eretici şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă faţa (persoana) care vrea să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox va făgădui (promite) că va trece la credinţa ortodoxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a sfântului sinod, să fie supus pedepsei canonice.
Femeia înainte de 40 de ani să nu se sfinţească (hirotesească, consacre) întru diaconiţă, dar şi aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare-aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind hirotesia şi rămânând un timp oarecare în slujbă, se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea.
Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor), să încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta, să fie afurisite (excomunicate). Dar am orânduit (hotărât) ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea.
Parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin (deţin, stăpânesc) şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naşte) vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diocezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (9 sin. IV ec.).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice şi obşteşti să urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti.
Fărădelegea de moarte a conjuraţiei (crima conspiraţiei), sau a ortăcirii (a facerii de ceată, a unirii tainice în ceată) se opreşte cu totul şi de către legile din afară (din afara Bisericii, de stat) - cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă aceasta în Biserica lui Dumnezeu.
Dacă, aşadar, vreun cleric sau călugăr ar fi găsit fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcane (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă.
A venit la urechile noastre (la auzul nostru) că în eparhii (mitropolii) nu se fac sinoadele episcopilor statornicite (hotărâte) de canoane şi că din pricina aceasta multe lucruri bisericeşti care au trebuinţă de îndreptare se părăsesc (neglijează). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca, potrivit canoanelor Sfinţilor Părinţi, episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) să se adune laolaltă de două ori pe an, acolo unde ar socoti episcopul mitropoliei (mitropolitul), să se îndrepteze toate câte s-ar ivi. Iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi fiind slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare, să se mustre frăţeşte.
Aşa cum am şi orânduit (hotărât), nu este permis să fie rânduiţi la Biserica altei cetăţi clericii care slujesc la o Biserică, ci să se mulţumească cu aceea la care s-au învrednicit a sluji dintru început, afară de aceia (cu excepţia acelora) care, pierzându-şi de nevoie propria lor patrie, au trecut la altă Biserică.
Iar dacă vreun episcop, după această orânduire (hotărâre), ar primi pe un cleric care se cuvine (aparţine) altui episcop, i s-a părut (sinodului) să fie afurisit (excomunicat) atât cel primit, cât şi cel ce l-a primit, până când clericul care s-a mutat se reîntoarce la Biserica sa proprie.