De vreme ce am aflat că în unele ţări, la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion), după „sfinte fără de moarte” se rosteşte în chip de adaos: „Cel ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, iar că acesta (adaosul), împreună cu nelegiuitul eretic care a născocit o astfel de rostire, s-a lepădat din cântarea cea de acest fel, ca străin de dreapta credinţă, şi noi, întărind cele mai înainte statornicite cu toată evlavia de către Sfinţii noştri Părinţi, îi dăm anatemei pe cei care, şi după orânduirea de faţă, primesc în biserică o astfel de rostire, sau în vreun alt chip o adaugă la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion). Iar dacă cel ce calcă cele orânduite este din cinul preoţesc (sacerdot), poruncim să se despoaie de vrednicia preoţească, iar dacă este laic sau monah, să se afurisească.
În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăveşte arătat cu degetul de Înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înţeles ca chip al harului, înfăţişându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, aşadar, chipurile şi umbrele vechi ca semne (simboluri) şi închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul şi adevărul, primindu-l pe el (pe ele) ca plinire a Legii.
Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârşit să se înfăţişeze ochilor tuturor şi prin meşteşugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înţelegând prin aceasta măreţia lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumaţi şi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa şi moartea Sa mântuitoare, şi de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta.
Nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au murit (Mt 26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi” (Mt 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca.
Urmând aşezămintelor (rânduielilor) canonice ale Părinţilor, orânduim şi despre prunci: ori de câte ori nu se găsesc martori deplin încredinţaţi (siguri) care să spună ca aceştia sunt fără îndoială botezaţi, şi nici aceştia (pruncii) nu ar fi în stare din cauza vârstei să răspundă anumit asupra sfintei lucrări (tainei) care li s-a dat (împărtăşit) lor, aceştia trebuie să fie botezaţi fără nici o poticnire, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i lipsească pe ei de această curăţire a sfinţirii.
Am luat aminte, după Scriptură, că prin doi sau trei martori se adevereşte tot cuvântul (Dt 19, 15; Mt 18, 16). Drept aceea, orânduim ca sclavii sloboziţi (eliberaţi) de către stăpânul lor să dobândească o astfel de cinste în faţa a trei martori, cei ce sunt de faţă vor da întărire slobozirii (o vor confirma) şi vor da încredinţare de la ei celor ce s-au făcut.
Orânduim ca cei care spre pierzarea sufletelor adună desfrânate şi le întreţin (hrănesc), dacă ar fi clerici, să se afurisească şi să se caterisească, iar de ar fi laici, să se afurisească.
Aceea care şi-a părăsit bărbatul şi se duce după altul este adulteră, după Sfântul şi dumnezeiescul Vasile, care prea bine a ales acest lucru (acest citat) din profeţia lui Ieremia: că „dacă femeia se face (va fi) a altui bărbat, să nu se întoarcă la bărbatul ei, ci (odată) spurcată, va să fie” (Ir 3, 1); şi iarăşi: „Cel ce are (ţine) adulteră, este nebun şi necredincios (păgân)” (Pr 18, 23). Dar de s-ar vădi că a fugit fără cuvânt (pricină) de la bărbat, el este vrednic de iertare, ea însă de certare. Iar iertarea i se va da acestuia spre a se uni (spre a fi în comuniune) cu Biserica. Iar cel care-şi părăseşte femeia pe care şi-a luat-o în mod legiuit şi aduce pe alta - după hotărârea Domnului - se supune osândei adulterului (pentru adulter); căci s-a canonizat (s-a orânduit) canonic de către Părinţii noştri că unii ca aceştia timp de un an să se tânguiască (să plângă), doi ani să asculte, trei ani să cadă (în genunchi) şi în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa să se învrednicească de împărtăşanie, de se vor pocăi, adică cu lacrimi.
Nimeni să nu bage înăuntrul sfintei biserici (sfântului locaş) nici un fel de dobitoc, afară numai dacă cineva călătorind, cuprins de prea mare nevoie şi fiind lipsit de adăpost şi sălaş, va trage la vreun astfel de locaş (biserică). Căci dacă nu ar fi băgat dobitocul înăuntru, s-ar putea ca uneori acesta să se prăpădească, iar el, prin pierderea dobitocului, şi prin aceasta ajungând în neputinţa de a-şi continua călătoria, s-ar supune (expune) primejdiei de moarte.
Dar noi suntem învăţaţi (ştim) că sâmbăta pentru om s-a făcut (Mc 2, 27), aşa că se cade a se socoti că pentru toate (aceste pricini) trebuie să fie aleasă mântuirea şi ferirea de suferinţă a omului. Iar dacă s-ar prinde cineva băgând dobitoc în biserică (în sfântul locaş) fără nevoie, precum s-a zis, de va fi cleric, să se caterisească (să fie caterisit), iar de ar fi laic, să se afurisească.
Creştinii, petrecând în post şi rugăciune şi în smerenia inimii zilele patimii Mântuitorului, se cade să-şi înceteze postul în ceasurile dintre miezul nopţii, spre sâmbăta mare, fiindcă dumnezeieştii evanghelişti Matei şi Luca ne-au înfăţişat adâncul înaintat al nopţii, cel dintâi prin rostirea (expresia): „În noaptea sâmbetei” (Mt 28, 1), iar celălalt prin rostirea (expresia): „dimineaţă adâncă” (Lc 24, 1).
Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului. Căci socotim noaptea cea după sâmbătă ca înaintemergătoare Învierii Mântuitorului nostru, de atunci începem în chip duhovnicesc cântările, sfârşind sărbătoarea de la întuneric spre lumină, ca de aici înainte în cursul nopţii şi al zilei întregi să sărbătorim noi Învierea.
Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.
Sfântul Sinod a orânduit ca cei ce răpesc femei, sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie daţi anatemei.
Aceea al cărui bărbat este plecat şi, fiind el neştiut (dispărut), ea se căsătoreşte cu altul înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia săvârşeşte adulter. De asemenea, se supun aceleaşi certări şi soţiile ostaşilor, cele ale căror soţi fiind neştiuţi (dispăruţi) se căsătoresc, precum şi acelea care, din pricina călătoriei bărbatului, nu-i aşteaptă reîntoarcerea. Însă aici lucrul are oarecare iertare, pentru că este mare bănuială de moarte. Iar aceea care s-a căsătorit din neştiinţă cu cel părăsit pentru o vreme de către soţie, apoi lăsând-o pe ea, pentru că s-a reîntors la el cea dintâi, cu toate că a săvârşit adulter (a făcut-o) totuşi din neştiinţă (şi) aşadar nu se opreşte de la căsătorie, dar ar fi mai bine dacă ar rămâne aşa.
Iar dacă într-un timp oarecare s-ar înapoia ostaşul a cărui soţie, din pricina lipsei lui mai îndelungate, s-a unit (însoţit) cu un alt bărbat, acesta (ostaşul), dacă voieşte, să-şi ia îndată pe soţia sa, dându-i-se ei iertare, din pricina neştiinţei, (la fel) şi bărbatului care se însoţise cu ea în a doua căsătorie.
Canonul supune certărilor (pedepselor) pe cei care se jură cu jurământ elinesc (păgânesc); şi noi le hotărâm acestora afurisirea.
Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce se mântuiesc îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe novaţienii care-şi zic loruşi catari şi stângaci, şi pe quartodecimani (patrusprezeceni), adică pe tetradiţi (miercuraşi), şi pe apolinarişti îi primim, dând zapise (scrisori) şi dând anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungându-le mai întâi cu Sfântul Mir fruntea şi ochii, şi nările şi gura, şi urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt”.
Iar despre pavlichieni, care revin la Biserica sobornicească, s-a aşezat orânduirea ca neapărat aceştia să fie botezaţi din nou.
Iar pe eunomieni, cei botezaţi într-o singură cufundare, şi pe montanişti, cei numiţi aici frigi, şi pe sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una (deopotrivă) cu Tatăl şi care fac şi alte oarecare rele (lucruri de neîndurat), şi pe toate celelalte erezii, pentru că mulţi sunt aici mai ales cei care pornesc, vin din ţara galatenilor, pe toţi care voiesc dintre aceştia să se adauge ortodoxiei îi primim ca pe păgâni (elini) şi (adică) în prima zi îi primim spre creştinare, iar în a doua catehumeni, apoi în a treia zi le facem lepădările de satana (îi exorcizăm), cu suflarea de trei ori în faţă şi în ochi, şi astfel îi catehizăm pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi botezăm pe ei.
Dar şi pe manihei şi severieni, şi pe cei veniţi din erezii asemenea (acestora), primindu-i ca pe păgâni (elini), îi botezăm din nou.
Iar nestorienii şi eutihienii şi severienii, şi cei din erezii asemenea (acestora) trebuie să facă zapis (scrisori) şi să dea anatemei erezia (rătăcirea) lor, şi pe Nestorie şi pe Eutihie, şi pe Dioscur, şi pe Sever şi pe ceilalţi începători (corifei) ai unor astfel de erezii, şi pe cei ce cugetă cele ale lor şi toate ereziile arătate mai înainte şi aşa să se împărtăşească cu sfânta Cuminecătură.
Cei ce l-au îmbrăcat pe Hristos, prin botez, au mărturisit să urmeze vieţuirea Lui cea după trup. Aşadar, pe cei ce-şi înfrumuseţează şi îşi gătesc perii capului cu măiestrie de împletituri, spre vătămarea celor ce-i văd, şi prin aceasta pricinuind amăgire sufletelor slabe, îi vindecăm părinteşte cu certare (pedeapsă) potrivită, povăţuindu-i pe ei şi învăţându-i să vieţuiască cu înţelepciune, ca părăsind amăgirea şi deşertăciunea cea din făptură (fire), să-şi poarte mintea neîntrerupt către viaţa cea nestricătoare şi fericită, şi cu frică să petreacă întru curăţenie, şi după putinţă să se apropie de Dumnezeu, prin curăţenia vieţii, şi să împodobească mai mult pe omul cel din lăuntru, decât pe cel din afară, cu virtuţi şi cu obiceiuri preabune şi neprihănite, ca să nu poarte în ei nici o rămăşiţă din rătăcirea potrivnicului. Iar dacă cineva s-ar purta împotriva canonului de faţă, să se afurisească.
Pe cei ce, sau locuind împreună cu soţia, sau în alt chip făcând obşteşti (transformând în localuri publice) locaşurile sfinte şi purtându-se cu nesocotinţă (dispreţ) faţă de ele, şi în acest chip stând în ele, poruncim să-i scoată şi din casele catehumenilor cele din (preajma) cinstitelor biserici. Iar dacă cineva nu ar păzi acest lucru, de ar fi cleric, să se caterisească, Iar de ar fi laic, să se afurisească.
Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter.
Am aflat că în ţara armenilor se întâmplă şi aceea încă că unii, frigând în interiorul sfintelor altare părţi din cărnuri, (apoi) le fac prinoase, împărţindu-le preoţilor bucăţi din ele în chip iudaic (după obiceiul iudaic). Drept aceea, păzind neîntinarea Bisericii, orânduim să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre preoţi să ia anumite părţi din cărnuri de la cei ce le aduc, ci aceştia să se îndestuleze cu cele care ar binevoi aducătorul, făcându-se acest fel de aducere în afara bisericii. Iar dacă cineva nu ar face acest lucru aşa, să se afurisească.
„Ochii tăi să privească cele drepte” şi „cu toată paza tinereţii inima ta” porunceşte înţelepciunea (Pr 4, 23; Pr. 4, 25), căci simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă cineva s-ar apuca (s-ar încumeta) să facă acest lucru, să se afurisească.
