Can. 1 Grig. Neocez. - Păcatele celor prinşi (luaţi în prinsoare, robiţi) de barbari:
Nu mâncările ne îngreuiază pe noi, sfinţite papă, dacă cei robiiţi au mâncat cele ce le-au pus înaintea lor cei ce-i stăpâneau pe ei; mai ales fiindcă toţi sunt de părerea că barbarii, care au năvălit în părţile noastre, n-au jertfit idolilor. Iar Apostolul zice: „Mâncările sunt pentru pântec, şi pântecele pentru mâncări, dar Dumnezeu le va desfiinţa şi pe acela, şi pe acestea” (I Cor: 6, 13); Dar şi Mântuitorul, care curăţeşte toate mâncările, zice: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies” (Matei 15, 11). Iar în privinţa necinstirii femeilor robite, batjocorindu-se de barbari trupurile lor, acestea să nu se osândească toate la fel. Căci, dacă viaţa vreuneia şi mai înainte era prihănită, mergând după ochii celor desfrânaţi, precum s-a scris, este evident că deprinderea de desfrânare se presupune şi în timpul sclaviei, şi unele ca acestea nu trebuie să se împărtăşească prea uşor de rugăciuni. Dar, dacă vreuna vieţuind în deplină castitate şi mai înainte a dovedit viaţă curată si afară de orice bănuială, şi acum de silă şi de nevoie a căzut în ocară, în privinţa acesteia avem pildă din Deuteronom, despre fecioara pe care un om a găsit-o în câmp şi siluind-o s-a culcat cu dânsa; „Tinerei, zice Sfânta Scriptură, să nu-i faceţi nimic, căci nu este păcat de moarte în această fecioară, căci precum s-ar scula omul asupra aproapelui său şi ar omorî sufletul lui, aşa este lucrul acesta, a strigat fecioara, dar n-a fost cine să-i ajute” (Deut. 22, 26, 27). Aşa este şi aceasta
