Can. 2 Grig. Nyssa - Căderea de la credinţă (Certarea celor căzuţi de la cresinţă)(Apostaţii):
Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au judecat că toate acele păcate, care ating partea raţională a sufletului, sunt mai stricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi mai completă şi mai ostenitoare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, osândindu-se însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu poporul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să trăiască, iarăşi întru aceeaşi osândă îşi va petrece viaţa, fiind neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă sufletul nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; din care cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul întoarcerii lor de la păcat
