Iar dacă se face apel şi cel ce a apelat şi-ar alege judecători, şi apoi şi acela pe care l-a pârât şi-ar alege, de atunci înainte nici unul dintre ei să nu mai apeleze.
Delegaţii desemnaţi de diferite eparhii se primesc cu plăcere; şi adică cei din Numidia, din Vizacis, din Mauritania Sitifensis, de asemenea cei din Cezareea, precum şi din Tripolitania.
Pe lângă acestea s-a hotărât a se cere ca pentru toate nevoile Bisericii să se aleagă cinci executori, care se vor împărţi în diferite eparhii
S-a mai hotărât ca delegaţii Vicenţiu şi Fortunatian, cei ce vor merge în numele tuturor eparhiilor să ceară de la preaslăviţii împăraţi ca să dea voie a se institui defensori scolastici, care sa aibă slujba şi grija de a apăra drepturile în afacerile bisericii; şi aceştia, ca iereii eparhiei, care au primit misiune pentru apărarea afacerilor celor bisericeşti, să poată lucra cu înlesnire pentru afacerile Bisericii cele de trebuinţă, cât şi a intra în cancelariile judecătoriilor de câte ori cere nevoinţa spre a se opune faţă de cel potrivnici.
S-a hotărât ca delegaţii cei aleşi, trimişi la curtea împărătească, să aibă libertate de acţiune.
Este cunoscut că mauritanii din Cezareea au mărturisit prin scrisorile lor că Primos a fost somat prin autorităţile cetăţii Tigaveniei să se prezinte la sinod, căci după ordinele împărăteşti are să se prezinte neapărat; şi s-a întâmplat că, deşi s-a căutat acest Primos, nu s-a găsit, precum au anunţat diaconii; iar acum deoarece aceiaşi mauritani au cerut că trebuie să se trimită scrisori de la întreg sinodul la preacinstitul frate, primatele Inocenţiu, s-a hotărât a se trimite (scrisoare) pentru ca să ştie că sinodul a căutat pe Primos şi nicidecum nu s-a găsit
S-a hotărât şi aceea că popoarele care niciodată nu au avut episcopii săi proprii nicidecum nu vor primi episcopi nici în viitor, decât numai dacă se hotărăşte de sinodul complet al fiecărei eparhii şi de primatul cu cădere şi cu consimţământul aceluia sub a cărui cârmuire se află acea biserică
Fireşte că şi acele popoare care s-au convertit de la donatişti şi au avut episcopi fără de hotărârea sinodului, acestea se vor învrednici fără îndoială a avea episcopi; iar popoarele care au avut episcopi şi, săvârşindu-se aceştia, n-au voit să aibă episcopul lor propriu, ci au năzuit să fie supuşi ocârmuirii altui episcop oarecare, aceasta nu se cuvine a li se refuza. Totuşi, şi aceea s-a dispus ca episcopii care mai înainte de aducerea legii împărăteşti despre unire au convertit pe popoare la Biserica ecumenică, acei episcopi trebuie să le aibă pe acele popoare pe care le-au avut; iar după legea unirii şi mai departe trebuie ca toate bisericile şi ocârmuirile lor, chiar dacă poate fi oarecare drepturi care se cuvin acelor biserici, să se adjudece episcopilor catoliceşti din acele locuri în care bisericile s-au deţinut de eretici, ori s-au convertit mai apoi la catoliceasca Biserică, ori de nu s-au convertit; şi dacă cineva după emiterea legii împărăteşti şi-a însuşit oarecare biserici, trebuie să le restituie pe acelea
După ce, în urma raportului şi cererii episcopului Maurenţiu, s-a citit scrisoarea adusă de episcopul Placenţiu, suplinitorul delegatului Numidiei, şi care scrisoare, după dorinţa aceluiaşi Placenţiu, s-a citit înaintea episcopilor şi deoarece, căutându-se, nicidecum nu s-au găsit cei care după spusele diaconilor aveau să stea înaintea uşilor, adică bătrâni din Germania cea nouă, chiar şi după ce au fost căutaţi de două şi de trei ori, din care cauză Sfântul Sinod a hotărât să se trimită scrisori primatului Xanctip, ca să ia spre ştire că episcopul nu poate fi expus ocării după voia poporului menţionat. Episcopul Maurenţiu zise: „Deoarece bătrânii din Germania nouă au fost căutaţi de două şi de trei ori şi nu s-au găsit, cu toate că au fost avizaţi de înaintestătătorul episcop să se prezinte la slăvitul sinod, care se ţine pe timpul idusului de acum, totuşi ei s-au hotărât să absenteze cu toţii; deci dar sfinţia voastră să hotărască asupra acestei chestiuni, ca să nu sufăr eu nevinovat de calomnie prin persistenţa lor”. Sfântul Sinod a hotărât să aducă sentinţa sa din acest sinod împotriva îndărătniciilor potrivit judecăţii ieratice; deoarece smerenia bisericească trebuie să se păzească în toate lucrurile, s-au făgăduit scrisori către primatele Xantip, ca să ia la cunoştinţă despre judecătorii aleşi de sinod, care fără întârziere să cerceteze în cetatea Tubursicia şi să aducă hotărârea potrivită asupra chestiunii. Episcopul Maurenţiu zise: „Cer judecător pe Preasfinţitul primat Xantip, pe preasfinţitul Augustin, pe Florentin, pe Teasiu, pe Simipsihiu, pe Secund şi pe Posidiu, porunciţi să se hotărască aceasta pentru mine”. Sfântul Sinod a învoit pe judecătorii ceruţi; iar pe ceilalţi judecători necesari pentru completarea numărului lor, primatul Xantip va hotărî să-i aleagă bătrânii din Germania nouă
S-a mai hotărât ca să scrie preasfinţitului Papă Inocenţiu în privinţa neînţelegerii dintre Biserica Romei şi cea a Alexandriei, ca ambele biserici să păstreze întreolaltă pacea pe care o propovăduieşte Domnul
S-a hotărât ca, potrivit învăţăturii evanghelice şi apostolice, nici cel lăsat de soţie, nici cea părăsită de bărbat să nu se împreune cu altcineva, ci ori să rămână aşa, ori să se împace; ceea ce dacă vor dispreţui, să fie supuşi la penitenţă; în privinţa acestei chestiuni trebuie să se ceară emiterea unei legi împărăteşti
S-a mai hotărât ca rugăciunile întărite la sinod, ori cele de introducere la liturghie, ori cele ce se rostesc la aducerea Jertfei, ori la punerea mâinii, de toţi să se săvârşească şi niciodată nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinţei, ci să se citească cele ce s-au adunat odinioară de cei preaînţelepţi
S-a hotărât ca oricine ar cere vreodată de la împărat ca afacerile sale să se judece la judecătoriile lumeşti să se lipsească de demnitatea sa; iar de ar cere de la împărat judecata episcopească, întru nimic să nu i se pună piedică
Oricine, nefiind în comuniune în Africa, ar trece pe ascuns spre a intra în comuniune în părţile de peste mare se va păgubi de clericatul său
S-a hotărât ca oricine va vrea vreodată să meargă la curtea împărătească, în scrisoarea de recomandare, care se trimite către Biserica Romei, să se arate în chipul cel mai clar scopul pentru care merge la curte, şi de acolo să primească apoi altă scrisoare către curte. Din cauza aceasta, dacă cel ce a luat scrisoare de trimitere (recomandare) numai către Roma, trecând sub tăcere nevoia pentru care trebuie să meargă la curte, ar vrea de-a dreptul să meargă la curte, acela se va scoate din comuniune. Iar dacă acolo în Roma i s-ar ivi vreo nevoie neaşteptată de a merge la curte, va arăta nevoia aceasta episcopului Romei şi va lua altă scrisoare de la însuşi episcopul Romei. Apoi scrisorile de trimitere date clericilor lor de către primaţi sau de către oricare dintre episcopi să aibă indicată ziua Paştilor; iar dacă ziua Paştilor din acel an nu este încă cunoscută, atunci să se pună data Paştilor trecute, în felul cum s-a obişnuit a se scrie de Consulat în actele publice.
S-a hotărât apoi şi aceea ca delegaţii acestui cinstit sinod trimişi la curte să ceară de la preaslăviţii împăraţi tot ceea ce vor crede folositor împotriva donatiştilor, a păgânilor şi a cultului lor. S-a mai hotărât apoi, la cererea tuturor episcopilor, ca toate scrisorile care trebuie să se dea din sinodul acesta să le iscălească numai sfinţia ta. Şi au iscălit. Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei, consimţind cu hotărârea prezentă şi citind-o, am iscălit-o. Aşijderea au iscălit şi ceilalţi episcopi
Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al şaptelea al lui Onoriu şi în al treilea al lui Teodosiu, al auguştilor consuli, în a şaptesprezecea zi a calendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii. S-a hotărât în acest sinod ca un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii
După consulatul preaslăviţilor auguştilor împăraţi, în anul al optulea al lui Onoriu şi în al patrulea al lui Teodosiu, în ziua a optsprezecea a calendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii, Episcopii Florentin, Posidiu, Presidiu şi Venanţiu au primit în sinodul acesta delegaţia împotriva donatiştilor. În vremea aceasta s-a dat lege ca oricine, potrivit alegerii sale libere, să primească nevoinţa creştinismului
Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al 12-lea al lui Onoriu şi în al optulea al lui Teodosiu, al consulilor în calendele lunii mai, în Cartagina, în cancelaria bisericii lui Faust, fiind episcopul Aureliu preşedintele sinodului general, asistat de diaconi, s-a hotărât de către toţi episcopii bisericii din Cartagina, întruniţi în Sfântul Sinod, ale căror nume şi iscălituri sunt puse la acte.
De va zice cineva că protopărintele Adam s-a făcut (de Dumnezeu) om muritor, aşa încât ori de ar păcătui, ori de n-ar păcătui, va muri cu trupul, adică va ieşi din trup nu după vina păcatului, ci din nevoia firii, să fie anatema
Aşijderea s-a hotărât ca oricine tăgăduieşte ori zice că pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele maicilor, botezându-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor şi nici nu-şi atrag nimic din păcatul strămoşesc al lui Adam, care trebuie să se capete prin baia renaşterii (de unde urmează că la aceştia nu se înţelege forma botezului cea întru lăsarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă), să fie anatema; fiindcă nu altfel trebuie să se înţeleagă cele spuse de apostolul:„Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, întru acela prin care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12), fără numai în felul în care pururea le-a înţeles catoliceasca Biserică, cea răspândită şi întinsă pretutindenea. Deci pentru canonul acesta al credinţei, şi pruncii, care de sine nici unul din păcate n-au putut săvârşi, cu adevărat întru lăsarea păcatelor se botează, ca să se curaţească întru dânşii prin renaştere ceea ce şi-au atras din naşterea cea veche
Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că harul lui Dumnezeu, prin care cineva se îndreaptă prin Iisus Hristos Domnul nostru, are putere numai pentru lăsarea păcatelor celor săvârşite deja şi că nu dă încă ajutor spre a nu mai săvârşi altele, să fie anatema
Aşijderea s-a hotărât ca oricine va zice că acelaşi har al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul nostru, ne ajută numai ca să nu păcătuim, deoarece prin acela ni se descoperă şi ni se arată cunoaşterea păcatelor spre a şti ce trebuie să cerem şi de ce trebuie să ne ferim, dar prin el nu ni se dă şi ca, cunoscând ce este de făcut, să avem şi dragostea, şi putinţa de a făptui, să fie anatema; fiindcă Apostolul, zicând: „Cunoştinţa îngâmfează, iar dragostea zideşte” (I Cor. 8, 1), este prea nelegiuit a crede că spre a ne îngâmfa avem harul lui Hristos, iar spre a ne zidi nu-l avem, câtă vreme ambele sunt darul lui Dumnezeu: şi a şti ce trebuie a făptui, şi a iubi ceea ce trebuie a făptui; că dragostea zidind, cunoştinţa să nu poată a se mândri, căci precum s-a scris şi de la Dumnezeu: „Cel ce învaţă pe oameni ştiinţa” (Ps. 93,10), tot aşa s-a scris că: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I loan 4, 7)
Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că pentru aceea ni se dă nouă harul dreptăţii, ca ceea ce putem face prin voinţa liberă să săvârşim mai uşor prin har, ca şi când dacă nu ni s-ar fi dat harul, deşi nu uşor, dar am fi putut şi fără acela să împlinim poruncile divine, să fie anatema. Căci unde a vorbit Domnul despre rodurile poruncilor, acolo nu a zis: „Fără de Mine mai greu puteţi făptui”, ci a zis: „Fără de Mine nimic nu puteţi face” (Ioan 15, 5)
Aşijderea s-a hotărât că în privinţa celor ce le grăieşte Sfântul Apostol Ioan: „De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi nu este adevărul întru noi” (I Ioan 1, 8), dacă oarecine ar fi de părere că sunt a se înţelege astfel, ca şi când ar spune că pentru cuget umilit nu trebuie să zicem că nu avem păcate, iar nu fiindcă cu adevărat aşa este, să fie anatema; fiindcă Apostolul mai apoi urmează şi adaugă astfel: „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este el şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeaseă de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9), şi aici lămurit se arată că nu numai din cuget umilit, ci chiar cu adevărat se zice. Căci Apostolul putea să zică: „De vom zice că nu avem păcat, ne înălţăm pe noi şi nu este umilinţă întru noi”; zicând însă: „ne amăgim pe noi înşine, nu este adevărul întru noi”, a arătat lămurit că cel ce zice despre sine că nu are păcat nu spune adevărul, ci minte
De asemenea, s-a hotărât ca dacă oricine ar zice că cele ce le rostesc sfinţii in rugăciunea domnească: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre” (Matei 6, 12), nu le zic pentru sine înşişi, deoarece lor nu le mai este necesară această cerere, ci pentru alţii, care sunt păcătoşi în poporul lor, şi că nu zice fiecare dintre sfinţi: „Iartă-mi mie datoriile mele”, ci „lasă nouă datoriile noastre”, ca şi cum cel drept ar înţelege să ceară mai vârtos pentru alţii decât pentru sine, să fie anatema; căci sfânt şi drept era Apostolul Iacov când a zis: „Că întru multe greşim toţi”(Iac. 3, 2). Pentru ce se adaugă „toţi”, decât numai ca ideea aceasta să fie în armonie cu psalmul, unde se citeşte: „Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va îndrepta înainte ta tot cel viu” (Ps. 142, 2); şi în rugăciunea preaînţeleptului Solomon: „Nu este om care să nu greşească” (III Reg. 8, 46), şi în cartea sfântului Iov: „în mâna fiecărui om se însemnează, ca fiecare om să-şi cunoască neputinţa sa” (Iov 37, 7). Drept aceea încă şi sfântul şi dreptul Daniel proorocul la plural zice: „Noi am păcătuit, am nelegiuit” (9, 5) şi celelalte, pe care acolo cu umilinţă şi după adevăr le mărturiseşte, ca să nu se creadă, precum socotesc unii aceasta, că el nu vorbeşte despre păcatele sale, ci mai vârtos despre ale poporului său, după aceea a zis că: „mă rugam şi mărturiseam păcatele mele şi păcatele poporului meu Domnului Dumnezeului meu” (9, 20); n-a voit să zică: „păcatele noastre”, ci a zis:„Ale poporului său şi ale sale”, ca şi cum proorocul ar fi văzut înainte de Cel ce le vor înţelege rău acestea
