Era un ostaş oarecare la Schitopol, care multe răutăţi făcuse şi în multe chipuri îşi pângărise şi îşi spurcase trupul său. Acesta, cu mila lui Dumnezeu, venindu-şi în fire şi în cunoştinţa sa umilindu-se, s-a lepădat de lume şi a ieşit în pustie unde, găsind o vale adâncă, s-a pogorât acolo şi şi-a făcut chilie şi s-a aşezat în acea adâncime, plângându-şi păcatele şi rugându-se lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. Înştiinţându-se de dânsul cunoscuţii lui, au început a-i trimite acolo pâine şi finice şi de toate ce-i trebuiau. El însă văzându-se în odihnă şi nimic lipsindu-i, zicea întru sine: „Această odihnă a mea mă va izgoni din cealaltă odihnă, de vreme ce eu nu sunt vrednic de o odihnă ca aceasta”. Şi lăsând acel loc şi chilia sa, a fugit zicând: „Să mergem de aici, suflete, la scârbă, că mie mi se cade să-mi fie mâncarea iarbă, ca a dobitoacelor, fiindcă şi eu fapte dobitoceşti am făcut”..