Ne spuneau nouă nişte fraţi care veniseră la noi în Rait, despre un bătrân oarecare nevoitor, care şedea într-o peşteră mai sus de locul ce se cheamă „Israel”, că aşa era de treaz cu mintea, încât ori încotro mergea, sta adeseori să-şi încerce şi să-şi socotească gândul său, grăind singur în sine: „Ce este, frate? Unde suntem acum? Să luăm seama!” Şi de-şi găsea gândul său întru preamărirea şi rugăciunea către Dumnezeu, era bine, iar de-l găsea depărtat într-alte lucruri, îndată începea a se defăima şi a se dosădi zicând: „Întoarce-te, ticăloase, degrabă la lucrul tău!” Şi totdeauna vorbea în sine, zicând aşa: „Frate, aproape este vremea mergerii tale şi încă nici un lucru bun în tine nu văd”. Acestui bătrân i s-a arătat odată diavolul şi i-a zis: „Bătrâne, ce te osteneşti în zadar, căci să mă crezi că nu te vei mântui”. Bătrânul i-a răspuns: „Nu purta tu grijă de aceasta, ori mă voi mântui, ori nu mă voi mântui; căci chiar de nu mă voi mântui totuşi deasupra capului tău voi fi, iar tu în munci mai dedesubtul tuturor vei arde”. Acestea auzind diavolul, s-a făcut nevăzut. .

->