Ne spunea nouă un bătrân oarecare, că: „Era un tânăr care dorea şi voia să iasă din lume şi să meargă la o mănăstire să se facă călugăr şi nu-l lăsa mama sa nicidecum să facă aceasta. El totdeauna zicea mamei sale:«Lasă-mă să merg la mănăstire după dorinţa mea, căci vreau să-mi mântuiesc sufletul!» Iar ea, de multe ori oprindu-l n-a mai putut să-l oprească, ci l-a slobozit şi el s-a dus. Aşa mergând la o mănăstire, s-a călugărit şi a început a trăi în trândăvie şi lenevie, neavând nici o purtare de grijă pentru mântuirea sa. După câtăva vreme i-a murit mama, iar el petrecându-şi zilele sale aşa, în multă lenevie şi nepurtare de grijă i s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea, leşinând, a văzut o vedenie foarte înspăimântătoare. A fost răpit şi dus în temniţele iadului, unde sunt sufletele oamenilor celor osândiţi la muncile cele veşnice. Acolo a găsit-o pe mama lui zăcând împreună cu cei osândiţi. Ea, dacă l-a văzut s-a mirat şi i-a zis: «Dar aceasta ce este, fiul meu? Şi tu eşti osândit aici, în acest loc, care este al celor osândiţi? Unde este cuvântul tău, fiule, în care spuneai că mergi la mănăstire să te călugăreşti, să-ţi mântuieşti sufletul?» El s-a ruşinat de acele cuvinte ale mamei şi neavând ce să-i răspundă tăcea mâhnit. Aşa tăcând, a auzit glas poruncind şi zicând: «Luaţi-l pe acesta de aici şi-l duceţi acolo, de unde l-aţi luat, căci nu v-am trimis să-l aduceţi aici, ci pe cutare din cutare mănăstire, care este numit cu acelaşi nume». Acestea grăindu-se, s-a deşteptat, şi venindu-şi în fire, a spus tuturor fraţilor înspăimântătoarea vedenie. Iar ei auzind, se minunau. Apoi au trimis la acea mănăstire să-l vadă pe călugăr, la care s-a trimis să-l ia şi să îl ducă la locul osândiţilor. Mergând trimisul, l-a găsit răposat. Şi aşa mai vârtos se minunau toţi fraţii, încredinţându-se de acea vedenie înspăimântătoare. Iar acestui frate, cu mila lui Dumnezeu, a început a-i fi mai bine. Curând după aceea l-a lăsat înfricoşata vedenie pe care i-a arătat-o Domnul Dumnezeu. Şi s-a închis într-o chilie şi şezând, plângea cu lacrimi ziua şi noaptea în toată viaţa sa, îngrijindu-se pentru mântuirea sufletului şi căindu-se pentru viaţa lui cea de mai dinainte, petrecută în lenevire şi în deşert. Şi atâta îi dăduse Dumnezeu lui umilinţă, lacrimi şi plângere, încât de multe ori mergeau fraţii la dânsul şi voiau să-l mângâie să nu înnebunească de atâta plângere. El însă nu voia nicidecum să se mângâie, ci le zicea lor aşa: «Fraţilor, de vreme ce n-am putut de ruşine să sufăr dojenirea de la maica mea, cum voi putea suferi ruşinea cea care va fi înaintea lui Hristos şi a sfinţilor Săi îngeri în ziua judecăţii?”.

->