Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Oare, părinte, pentru ce îmi este inima aşa de împietrită, încât n-am nicidecum frica lui Dumnezeu în inimă?” Bătrânul i-a răspuns: „Mi se pare, fiule, că deoarece nu are omul mustrarea inimii, pentru aceasta nu dobândeşte frica lui Dumnezeu”. Şi i-a zis lui fratele: „Dar ce este părinte, acea mustrare a inimii?” Zis-a lui bătrânul: „Mustrarea inimii aceasta este, să se mustre omul pe sine totdeauna în toate lucrurile sale, zicând aşa: «Adu-ţi aminte, ticăloase, că după scurtă vreme o să stai înaintea lui Dumnezeu şi o să dai răspuns pentru toate lucrurile şi vorbele, gândurile şi cugetele tale. Deci dar, de ce trebuie să şezi cu oamenii la vorbă deşartă?» Întru acestea, fiule, învăţându-te şi deprinzându-te a le vorbi pururea în gândul tău, îţi va veni frica lui Dumnezeu în inimă şi te vei mântui”..

->