Un bătrân oarecare, foarte silitor spre mântuirea sa, avea un frate mai trândav şi mai leneş spre mântuire care văzându-l pe bătrân postind şi câte şase zile nemâncând, a zis: „Părinte, eu am citit că postirea multă aduce omului mândrie”. Bătrânul i-a răspuns: „Frate, de vom socoti noi aceea, apoi prin lenevire şi prin nepurtarea de griji şi prin nesilinţă, ne va veni umilinţa. Dacă este aşa, frate, să lăsăm dar pustia şi să mergem de aici în lume să ne luăm femei, să mâncăm carne şi să bem vin! Amar nouă, frate, că suntem înşelaţi şi batjocoriţi de vrăjmaşul. Nouă, frate, ni se cade în toată vremea şi în tot ceasul şi tot lucrul nostru să gândim şi să zicem aşa: «De mă va certa Dumnezeu acum cu moartea, oare, ce fapte de îndreptare am cu care să mă arăt Judecătorului?» Şi ia aminte ce îţi va răspunde ţie către acestea cugetul tău. De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul sau pentru vreun lucru te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să te apuci de altul, prin care să te nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie printr-însul. Căci se cade călugărului să fie gata în tot ceasul de ieşirea călătoriei sale, când va ieşi sufletul său din trup. Pentru aceea, frate, ori de mănânci, ori de bei, ori altceva de lucrezi, totdeauna zi în gândul tău: «Oare, de mă va chema Dumnezeu astăzi, ce voi face, ca să fiu primit şi plăcut Domnului?» Atunci ia aminte, cum cugetul tău te va sfătui şi te va învăţa ce să faci şi să te sileşti să faci ce îţi va zice. Iar de te vei îndrepta şi vei începe a petrece cu post, cu priveghere, cu nevoinţă şi cu osteneală şi după aceea ele vor slăbi, să nu fii, frate, împuţinat la suflet, ci iar începe şi nu înceta a te nevoi şi a păzi acestea până la moarte. Căci în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat. Ori în post, ori în priveghere, în silinţă şi osteneală, ori în lenevire şi în trândăvire şi într-alte fapte lumeşti nefolositoare şi în nepurtare de grijă. Pentru aceea, frate, datori suntem în toate zilele, în toată vremea şi în tot ceasul, a ne cerca şi a ne ispiti, oare la ce sporire a faptelor bune ne aflăm. Oare sporesc eu în lucrurile şi faptele prin care să aibă nădejde mântuirea mea: în priveghere, în rugăciuni, în post, sau în tăcere liniştită? Sau mai ales decât toate, în smerenie, căci aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, ca în tot ceasul să fii mai smerit şi tuturor plecat, zicând în sine, că tot omul este mai vrednic şi mai bun decât tine. Fără de această smerenie, departe este călugărul de Dumnezeu şi fără smerenie nu este nici o nădejde de mântuirea lui. Iar de vei merge la vreun bătrân ca să-l întrebi de vreun lucru folositor de suflet şi după rugăciune îţi va zice să şezi, tu închinându-te, zi-i lui cu smerenie: «Părinte, spune-mi un cuvânt de învăţătură pentru mântuire şi viaţa veşnică, cum s-o dobândesc şi te roagă, părinte, lui Dumnezeu pentru mine, că multe păcate am!» Şi după aceste cuvinte taci cu smerenie şi să nu zici nici un cuvânt, până nu te va întreba de ceva. De îţi va spune vreun frate taina sa, iar alt frate te va blestema cu blestem, ca să-i arăţi acea taină a acelui frate care ţi-a încredinţat-o ţie, ia aminte ca nu cumva să te înşele să i-o spui, măcar de te va blestema, căci blestemul lui peste dânsul se întoarce, iar tu curat rămâi. De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi, că ai oarecare înălţare in inimă şi ea nu lasă umilinţă, ci îţi împietreşte inima pentru umilinţă. De îţi va lipsi ceva din cele ce sunt pentru trebuinţa vieţii trupului, nu cere aceea de la oameni, ci mai vârtos aruncă spre Domnul grija ta şi nu-L uita pe Dumnezeu şi Dumnezeu nu te va lăsa. Iar cel ce cere de la oameni, acela nu are credinţă, căci Dumnezeu poate să-i ajute şi să-l chivernisească. De îţi va aduce vreun om şi îţi va da ţie ceva de cele ce-ţi trebuiesc, primeşte cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu, socotind că Însuşi Dumnezeu ţi-a trimis acea milă. Iar de îţi va aduce și îţi va da vreun lucru ce nu-ţi trebuie, să nu primeşti ca să nu te ispitească vrăjmaşul să primeşti cele ce nu-ţi trebuie ţie. Opreşte-ţi, fiule şi îţi învaţă ochii tăi a nu uita spre trup străin, şi de s-ar putea nici trupul tău să nu-l vezi. De îţi va da ţie Dumnezeu umilinţă şi plângere – şi acesta este darul cel de mai mare milă al lui Dumnezeu, – să nu cumva să te înalţi cu gândul în inimă, socotind că mare lucru faci înaintea lui Dumnezeu, pentru că plângi şi lăcrimezi, ci mai vârtos te smereşte, te dosădeşte, te defăimă şi te ocărăşte, căci Dumnezeu când îl vede pe om înălţându-se cu gândul şi lăudându-se în inima sa pentru plângerea şi lacrimile ce le-a dobândit, atunci El ia de la dânsul umilinţa, plângerea şi lacrimile şi se învârtoşează şi se împietreşte ca piatra inima lui. Şi aşa îl lasă şi îl părăseşte Dumnezeu, ca să se smerească şi să-şi cunoască neputinţa. De nu ai, frate, smerenie duhovnicească, nevoieşte-te şi te sileşte de-ţi câştigă măcar smerenia cea trupească şi din smerenia cea trupească îţi va veni smerenia cea duhovnicească. Iar fără de smerenie, în zadar îţi este osteneala. De vei merge la vreun părinte duhovnicesc şi îl vei întreba vreun cuvânt de folos sufletesc, sileşte-te, fiule, să faci cele ce ţi-a zis acel părinte, iar peste puţin de vei slăbi şi nu le vei face, sau le vei uita, să nu-ţi fie greu a merge şi a-l mai întreba acel cuvânt. Că cel ce nu se leneveşte a merge şi a întreba, dorind să audă cuvântul de învăţătură, acela măcar şi de nu poate să împlinească şi să facă cuvântul şi învăţătura pe care o aude, însă auzind, dobândeşte umilinţă şi smerenie în inima lui, prin care află şi câştigă folos. Iar cel care nici nu doreşte să audă cuvântul de învăţătură, nici nu întreabă pe nimeni, acela nici nu face şi nici nu-i vine umilinţă şi smerenie în inimă şi nici nu dobândeşte folos şi milă. De te va lăuda un om, fiind tu de faţă, atunci îndată adu-ţi aminte de păcatele tale şi zi-i lui aşa: «Frate, pentru Dumnezeu, te rog, nu mă lăuda, că sunt un ticălos şi nu sunt vrednic de o laudă ca aceea». Iar de va fi un om mare acel care te va lăuda, te închină cu smerenie şi zi-i: «Iartă-mă!» Şi te roagă lui Dumnezeu în gândul tău zicând: «Doamne, acopere-mă şi mă izbăveşte de lauda aceasta!» De vei cădea în curvie şi va fi aproape de tine acel loc unde trăieşte acel obraz cu care ai căzut, fugi şi te depărtează căci nu te vei putea pocăi, fiind aproape de acel loc. De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcând curvie, sau alt păcat, să nu-l osândeşti, ci fă rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, zicând: «Doamne, păzeşte-l pe fratele meu şi pe mine de înşelăciunea aceasta!» Şi zi: «Blestemat să fii tu, diavole, că al tău lucru este acesta, căci fratele meu n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat!» Întăreşte-ţi inima şi te păzeşte să nu-l osândeşti, ca să nu se depărteze de la tine Duhul Sfânt. De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu adaugi cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa: «Eu, frate, însumi mă aflu foarte păcătos şi osândit, aşa încât nu îndrăznesc şi nici nu pot să osândesc pe alţii»; şi aşa vei mântui şi sufletul aceluia şi pe tine de osândire. De vei cădea într-o boală şi vei cere ceva de la cineva şi nu-ţi va da, ia aminte ca nu cumva să te scârbeşti cu inima spre dânsul, ci zi în gândul tău aşa: «De aş fi fost eu vrednic să mi se dea ceea ce am poftit şi am cerut de la acel om, i-ar fi grăit Dumnezeu în inima lui şi îndată mi-ar fi dat ce am cerut; însă amar mie, că nu sunt vrednic». Trei cete erau desăvârşite între sfinţii părinţi: cei dintâi nu primeau uşor de la cineva ceva. Cei de mijloc nu cereau de la nimeni să le dea ceva. Cei mai de pe urmă, de le aducea cineva ceva şi le da de bună voie lor pentru Dumnezeu, ei primeau şi luau cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu trimisă lor. De vei fi, frate, neputincios şi nu poţi lucra ca să-ţi câştigi cu osteneala mâinilor tale hrana, îmbrăcămintea şi trebuinţa ta, atunci să ceri cu smerenie cele ce îți trebuiesc, de la creştinii cei iubitori de Dumnezeu, defăimându-ţi şi ocărându-ţi însuţi ticăloşia ta. De-ţi va trimite Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, în puţină vreme sau în multe zile, atunci să laşi tot lucrul mâinilor tale şi dacă cunoşti că îţi este de folos, petreci în acea umilinţă şi plângere, pentru că îţi este aproape ziua morţii tale şi pentru aceasta ţi-a trimis Dumnezeu umilinţă şi lacrimi, ca prin acestea să afli milă. Căci precum diavolul mai vârtos, la sfârşitul vieţii omului, se sileşte să-l piardă, aşa şi Dumnezeu, la sfârşitul vieţii omului cu o pricină îl mântuieşte. Sculându-te din somn, întâi proslăveşte pe Dumnezeu cu buzele tale şi îndată începe-ţi rugăciunea şi pravila ta cu toată smerenia şi umilinţa, cu luare aminte, cu tot gândul tău şi cu frica lui Dumnezeu, ca şi cum ai sta de faţă înaintea lui Dumnezeu şi cu Dânsul vorbind, de vreme ce mintea omului întru cele ce se îndreaptă de dimineaţă, întru acelea petrece şi peste zi. Precum este şi piatra morii: ce bagi într-însa dimineaţa, aceea macină şi peste zi, ori grâu ori neghină. Pentru aceea şi tu, te sileşti de dimineaţă a băga totdeauna grâu mai înainte, până nu va băga vrăjmaşul tău pleavă sau neghină. De vei vedea în vis nălucindu-se ţie o femeie oarecare, cu ochii, cu faţa şi vorba înşelătoare, după ce te vei deştepta din somn păzeşte-te, frate, şi ia aminte să nu-ţi fie gândul tău la dânsa, pentru că gândul la ea îţi va spurca sufletul. Când te vei culca pe patul tău, fiule, adu-ţi aminte de mormântul tău, în care o să zaci peste puţină vreme, zicând în tine: «Nu ştiu, voi ajunge dimineaţa să mă scol, sau nu». Mai înainte de culcare roagă-te Domnului Dumnezeu cu toată osârdia, cu smerenia inimii şi aşa însemnându-ţi faţa ta cu semnul Cinstitei Cruci, culcă-te! Şi după ce te vei culca, ia aminte ca nu cumva să gândeşti ceva lucru spurcat şi necuvios, nici la vreun obraz femeiesc să nu gândeşti în gândul tău, măcar de ar fi femeie sfântă, ci mai vârtos rugându-te lui Dumnezeu, gândeşte-te la ziua judecăţii, cum o să stai înaintea Prea Dreptului Judecător şi să dai răspuns de toate faptele, cuvintele şi gândurile. Că ce gândeşte omul ziua, în gândul său, aceea s-a obişnuit a i se năluci noaptea, în vis. Sunt duhuri necurate spre acea treabă rânduite de satana lor, care, dacă se culcă omul, mai ales călugărul, pe patul lui, şed lângă dânsul şi-i aduc în gând aducerea aminte de oarecare femeie şi de spurcăciunea ei şi-i aprinde trupul lui spre spurcata poftă trupească, până îi spurcă inima şi sufletul. La fel şi îngerii sunt rânduiţi de la Dumnezeu, care şed lângă om, şi-l păzesc de laţurile şi mrejele vrăjmaşului. De te va îndemna inima ziua şi noaptea, zicând: «Scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu», atunci să ştii că sfântul înger al lui Dumnezeu care te păzeşte, acela îţi grăieşte ţie: «Scoală-te şi te roagă!» Deci, de te vei scula tu şi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună cu tine, întărindu-te în nevoinţă şi izgonind de la tine duhul cel necurat care te înşală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar de nu te vei scula, îndată se va depărta de la tine îngerul şi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului. De vei lucra ceva de obşte împreună cu fraţii, să nu cumva să te arăţi tu cum că lucrezi mai mult decât alţii; iar de te vei lăuda, îţi pierzi plata ta. Păzeşte-te, fiule, de vorbă multă, de vreme ce tăcerea cu înţelepciune este mai bună, iar vorba multă, măcar de se întâmplă uneori de este şi de folos, se amestecă în ea şi cuvinte nefolositoare. Păzeşte-te, fiule, în vorbele tale, să nu te căieşti după ce ai vorbit, căci mulţi pentru vorba lor şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi viaţa. De vei avea un lucru (rucodelie) în chilia ta şi va veni ceasul de rugăciune, să nu cumva să zici: «Să mai las puţin până voi săvârşi acest lucru», ci îndată scoală-te, fiule şi închinându-te lui Dumnezeu te roagă Lui cu osârdie, ca să-ţi îndrepteze Domnul viaţa, să te păzească şi să te izbăvească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi să te învrednicească împărăţiei Sale”..