Zis-a un bătrân oarecare: „Călugărul care a greşit înaintea lui Dumnezeu, scârbindu-L pe Făcătorul său, şi-i va veni oarecare umilinţă şi îşi va cunoaşte greşeala şi va voi să se pocăiască de păcatele sale, unuia ca acela i se cade să se depărteze de lume, să se deosebească de alţi fraţi, să iasă şi să se aşeze singur la un loc liniştit, cu tăcere; şi aşa umilindu-se şi smerindu-se înaintea lui Dumnezeu, pururea să-şi plângă păcatele sale, ziua şi noaptea, curăţindu-şi mintea şi inima de gândurile lumeşti. Să se păzească foarte mult, ca să nu scârbească sau să dosădească pe cineva, ci pe sine pururea să se dosădească, să se ocărască, să se mustre şi să se defăimeze, pentru că a păcătuit scârbind pe Domnul Dumnezeu şi Făcătorul său. Şi aşa, cu multă înfrânare a trupului şi a patimilor, cu multă umilinţă, plângere şi lacrimi rugându-L pe Dumnezeu, va dobândi milă şi iertare”..

->