Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare bătrân mare cu viaţa şi foarte iscusit cu fapte bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat zicând: „Ce voi face, părinte, căci îmi piere sufletul?” Bătrânul a zis: „Pentru ce îţi piere sufletul?” Fratele i-a răspuns: „Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine”. Bătrânul i-a zis: „Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care-mi spuseşi că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le făceai, căci aveai îndemnător spre ele pe cel ce în taină se lupta cu tine şi acele fapte ale tale nu erau primite de Dumnezeu. Pentru aceea diavolul nu te băga în seamă, nici îţi sta împotrivă cu război, ca să ia sporirea ta. Acum vede că ai ieşit ca la război, asupra lui şi pentru aceea şi el se înarmează asupra ta. Mai plăcut şi mai primit este lui Dumnezeu un psalm ce-l vei citi acum cu smerenie, decât o mie de psalmi pe care-i citeai în viaţa mirenească cu mândrie”. Zis-a iarăşi fratele: „Eu, părinte, acum nici să postesc nu pot şi toate lucrurile şi faptele bune s-au luat de la mine”. Bătrânul i-a zis: „Frate, îţi ajunge ce ai, rabdă cu mulţumire şi te vei folosi”. Iar el ţinea tot una, zicând: „Cu adevărat, părinte, pierdut este sufletul meu”. Atunci bătrânul a început a-i zice lui aşa: „Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi zic cele ce ţi-am zis, ca să nu-ţi slăbească gândul, căci te văd foarte înşelat de vrăjmaşul diavol şi eşti aruncat în trândăvie şi în deznădăjduire; ci ascultă sfatul meu şi lasă părerea pe care o ai că vieţuiai şi făceai bine când erai în viaţa mirenească, de vreme ce toate acele fapte ale tale din viaţa mirenească erau pentru mândrie, precum şi a fariseului aceluia care pentru bunătăţile lui cele cu multă mândrie i se părea că este mai plăcut decât toţi oamenii lui Dumnezeu, şi cu acea părere, a mândriei, şi-a pierdut toate ostenelile. Iar tu acum smerindu-te înaintea lui Dumnezeu şi părându-ţi-se că nu faci nici o faptă bună înaintea Lui; această smerenie, fiule, îţi ajunge pentru mântuirea sufletului, ca şi vameşul care nici o bunătate nu făcuse şi cu o smerenie ca aceasta s-a îndreptat. Că mai plăcut lui Dumnezeu este omul păcătos şi leneş şi cu inima înfrântă şi smerită, decât cel ce face multe bunătăţi şi se înalţă în gândul său, socotindu-se, că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu”. Acestea auzind fratele, a luat mare folosinţă şi multă mângâiere sufletului său şi s-a închinat bătrânului până la pământ, zicând: „Să ştii, părinte, că astăzi mi-ai mântuit sufletul”, şi aşa s-a dus mulţumind lui Dumnezeu..