Un frate oarecare avea o soră după trup, care era călugăriţă într-o mănăstire de maici şi auzind el că s-a îmbolnăvit sora lui şi urma să moară, a mers să o cerceteze de boala ei, fiindcă n-o văzuse de multă vreme. Ea însă fiind foarte înţeleaptă şi cuvioasă, se păzea să nu vadă niciodată bărbat cu ochii, nu numai străini, dar nici pe fratele ei, nu voia să-l vadă. Deci surorile i-au spus că a venit fratele ei şi aşteaptă la poartă, vrând să intre în mănăstire, s-o vadă şi s-o cerceteze în boala ei. Ea auzind că a venit fratele ei cu atâta dorinţă să o vadă a lăcrimat şi a suspinat din inimă şi chemând pe o soră care era mai bătrână şi foarte înţeleaptă şi cu frica lui Dumnezeu, a rugat-o să meargă afară la poarta mănăstirii, unde stă şi aşteaptă fratele ei şi să-i spună aşa: „Aceste cuvinte ţi-a spus ţie sora ta: «Prea dulcele şi prea doritorul meu frate, pentru osteneala ce ai făcut de ai venit aici, dorind să mă vezi şi să mă cercetezi pe mine, sora ta, Domnul Dumnezeul nostru să-ţi plătească cu darul şi mila bunătăţii Sale. Iar, ca să mă vezi cu ochi tăi aici, în acest veac, de nici un folos sau mângâiere adevărată nu ne este nouă. Ci mergi, frate, şi te întoarce cu pace la chilia ta şi fii îngăduitor şi ne vom vedea în veacul viitor, unde este bucuria şi mângâierea cea adevărată»”. Acestea auzind el, s-a întors şi a venit cu mult folos cu mare mângâiere şi nădejde la chilia lui..

->