Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum cei ce vieţuiesc în lume, trecând cu vederea postul şi defăimând rugăciunea, depărtându-se de privegheri şi de toată mâncarea săturându-se şi după poftele lor făcând de a da şi a lua, între dânşii mâncându-se şi în jurăminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic că au greşit, şi nici de la împărtăşanie nu se depărtează? Iar noi monahii de-a pururi suntem în posturi şi în privegheri, la culcatul pe jos şi la mâncarea uscată pironiţi, de toată trupeasca odihnă lipsiţi, plângem, ne căim şi zicem că ne-am prăpădit şi suntem vinovaţi de gheenă”. Atunci bătrânul suspinând, a zis: „Frate, nu cad mirenii. După ce au căzut cu cădere straşnică şi cumplită, nu se pot scula, nici n-au unde să cadă, căci în căderea cea dintâi petrecând ei pentru multă neştiinţă, nici nu ştiu că au căzut. Şi ce grijă are diavolul să se lupte cu cei ce totdeauna zac? Iar monahii arătaţi, împotrivindu-se vrăjmaşului, de-a pururi se luptă cu satana. Pentru aceea şi biruiesc uneori, iar alteori sunt biruiţi și nu încetează să cadă şi să se scoale, să necăjească şi să fie necăjiţi, să lovească şi să fie loviţi, până ce cu darul lui Dumnezeu îl vor birui şi slab şi neputincios pentru dânşii îl vor face. Abia atunci desăvârşit împăcându-se cu Dumnezeu şi dobândind alinarea şi bucuria Lui înăuntrul lor, totdeauna se odihnesc”..

->