Spunea avva Sisoe: „Când eram în Schit cu Macarie [egipteanul], ne-am suit să secerăm cu dânsul şapte inşi. Şi iată o văduvă era adunând în urma noastră spice şi nu înceta plângând. Deci a chemat bătrânul pe stăpânul ţarinei şi i-a zis: «Ce are baba aceasta, că totdeauna plânge?» I-a zis lui: «Bărbatul ei avea un amanet al oarecărui şi a murit de năprasnă şi nu i-a spus unde l-a pus şi voieşte stăpânul amanetului să o ia pe dânsa şi pe fiii ei robi». I-a zis lui bătrânul: «Zi-i să vină la noi, unde ne odihnim de arşiţă». Şi venind femeia, i-a zis ei bătrânul: «Ce plângi aşa totdeauna?» Şi a zis: bărbatul meu a murit luând amanetul oarecăruia şi n-a spus când a murit, unde l-a pus. Şi a zis bătrânul către dânsa: «Vino, arată-mi unde l-ai îngropat!» Şi luând pe fraţi cu dânsul, a ieşit cu ea împreună. Şi venind la locul acela, a zis ei bătrânul: «Du-te la casa ta!» Şi rugându-se ei, l-a chemat bătrânul pe mort, zicând: «Cutare, unde ai pus amanetul cel străin?» Iar el răspunzând, a zis: «În casa mea este ascuns, sub picioarele patului». Şi i-a zis lui bătrânul: «Dormi iarăşi până la ziua învierii». Şi văzând frăţii, de frică au căzut la picioarele lui. Şi le-a zis lor bătrânul: «Nu pentru mine s-a făcut aceasta căci nimic nu sunt, ci pentru văduva şi pentru copiii cei săraci a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă acesta este lucrul cel mare, căci Dumnezeu voieşte sufletul fără de păcate şi orice va cere va lua». Şi venind a vestit văduvei unde este pus amanetul. Iar ea luându-l, i-a dat stăpânului lui şi şi-a izbăvit fiii săi şi toţi cei ce au văzut au slăvit pe Dumnezeu.

->