Zis-a iarăşi [maica Singlitichia]: „Dacă ne bucură boala, să nu ne mâhnim, ca şi cum pentru boala şi hrana trupului nu putem să cântăm cu glas. Toate acestea se făceau de noi, spre surparea poftelor. Căci şi postul şi culcarea pe jos pentru dezmierdări ni s-au legiuit nouă. Deci, dacă boala pe acestea le-a stricat, de prisos este cuvântul. Căci aceasta este nevoinţa cea mare: «A răbda în boli şi laude de mulţumită a înălţa lui Dumnezeu»”..