Zis-a un bătrân: „Precum murind în cetate şi nu mai aude glasurile, nici gâlcevile, nici vorbele omeneşti, ci odată a murit şi la alt loc s-a mutat, unde nu sunt vorbele, lucrurile şi gâlcevile omeneşti; aşa şi călugărul, când se îmbracă cu sfântul chip şi se leapădă de această lume, dator este a-şi lăsa părinţii săi, rudele şi toate neamurile sale şi să meargă la loc unde nu este gâlceavă, nici tulburare, nici deşertăciunile acestei lumi. Iar cel ce se călugăreşte şi nu va ieşi dintre rudele şi neamurile sale, sau din oraş, sat, ori casa sa, acela este asemenea cu mortul, care zace neîngropat în casă, şi se umple casa aceea şi tot locul de putoarea lui, pe lângă care casă toţi cei ce trec se îngreţoşază de mare putoare se feresc şi-şi întorc feţele dintr-acolo. Aşa şi Dumnezeu se îngreţoşează şi îşi întoarce faţa sa de la călugărul care petrece în lume, între neamurile, rudele şi prietenii săi”..