Zis-a un bătrân: „Precum este carnea, care de nu va fi sărată bine, se strică, se împute şi toţi se îngreţoşază şi îşi întorc feţele de la dânsa, aşa este şi călugărul care zăboveşte cu lucrurile şi deşertăciunile lumeşti, cu gâlcevile mireneşti şi nu șade în mănăstire, în chilia sa, ca să-şi păzească cu frica lui Dumnezeu, cinul şi orânduiala gătindu-se în toate zilele de ieşirea şi mergerea sa către Domnul Dumnezeul său. Unul ca acela se împute şi se umple de viermi, adică de gânduri necuvioase, încât se îngreţoşază Dumnezeu de putoarea lui şi îşi întoarce faţa Sa şi îngerul de la dânsul; iar când va lăsa călugărul şi va părăsi deşertăciunile, lucrurile, gâlcevile şi grijile lumeşti şi va năzui la mila lui Dumnezeu, cu rugile şi gândurile şi faptele sufleteşti, punându-şi toată grija şi nădejdea sa cu bună credinţă în Dumnezeu, că îl va chivernisi şi îl va hrăni, atunci îi va trimite Dumnezeu sarea bunătăţii duhovniceşti şi duhul iubirii de oameni şi venind acestea, izgonesc dintr-însul patimile”..