Înaintea Simbolului de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, aproape fiecare comunitate creştină din oraşele mari îşi avea simbolul ei de credinţă, fiindcă Bisericile locale nu se puteau lipsi de un simbol de credinţă, care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionară, înlăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără să ştie pe de rost Simbolul Credinţei. Printre aceste Simboluri de Credinţă ale bisericilor locale se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau Roman, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sfânta Treime, despre mântuirea noastră realizată de Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de credinţă locale, le-au întregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine, comoară preţioasă pentru totdeauna.