Sfânta Scriptură ne spune că, la început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fc 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamnă aşadar lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fc 1, 2).
Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fc 1, 3-26). În ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sfinţii Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri, pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul[1]. Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erau create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.
[1] Sfântul Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 1, Migne, P.G., XXX, col. 40 C; v. trad. rom. P.S.B. vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R. Buc. 1988, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae.