Aveau neapărată trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rm 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes 2, 3; Rm 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arăta nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rm 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie.
Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rm 5, 12), ca să nu fie „răutatea fără de moarte” (Molitfa la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit.
Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.