Păgânii şi evreii au fost pregătiţi în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Iş cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, din cauza păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. Încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legea”, zice Sfântul Apostol Pavel (Ga 3, 19) şi tot el zice: „păcatul, aflându-şi prilej prin poruncă, prin ea m-a înşelat şi m-a ucis” (Rm 7, 11).

Legea era bună şi sfântă, şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Ci păcatul, tocmai ca să se arate păcat, prin ce este bun mi-a adus moartea, pentru ca prin poruncă să devină păcatul peste măsură de păcătos” (Rm 7, 13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arăta numai care este binele, nu-i da şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lăsa pe om la puterile lui. Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea, Dumnezeu îl lăsa în mândria că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât legea arăta mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. „Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele”^[1]. Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi da tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat, şi în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu Însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr 7, 19).