Dacă s-ar fi spus în Simbol numai „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut”, ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul Care S-a născut nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a născut. Sau ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legătură cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, „uneori Tată, alteori Fiu”[1], trecând întreg dintr-o stare într-alta.
Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „Carele din Tatăl S-a născut”. Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţa că şi Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană e mereu Tată, iar altă persoană, mereu Fiu.