Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sfântul Evanghelist Ioan începe Evanghelia prin cuvintele: „La început era Cuvântul” (In 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvântul era; deci era de mai înainte. Ca atare, El este Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc „fii”, pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl „n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată”[1].
Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoană sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. „Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul”[2]. Nu a existat nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu, şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. „Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată”[3]. Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut „mai înainte de toţi vecii”, Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câştigat această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care Se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeu Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu.
Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. „Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie”[4].
Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu, şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.