Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim.

Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele pe care le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe cruce? Nu, ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sfânta Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. „Fiindcă de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când El va veni” (1 Co 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzându-L cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună cu El (Mt 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să-i ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Iş 29, 37).