Am spus mai înainte că prin Înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere.
Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin Înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mâncat după Înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să „învedereze adevărul Învierii”[1].
Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei.
Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc” (1 Co 15, 42-44).