În străduinţa de a săvârşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvârşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt, omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. „... ci prin Botez ne-a scos cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile a lăsat la voia noastră liberă”.^[1] „...dacă chiar şi când e urât un gând stăpâneşte cu putere mintea..., acest fapt nu este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţei de după botez. Căci, dacă după sfântul botez, măcar că putem împlini poruncile nu le împlinim, chiar dacă nu vrem suntem ţintuiţi sub păcat până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăinţă să şteargă păcatul necredinţei noastre”.^[2] „Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine”.^[3]

Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez o explică Sfântul Diadoh al Foticeii astfel: „Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte la soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece nu sunt luminate de sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii”.^[4]