Mântuitorul a întemeiat Biserica prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (FA 20, 28) şi Învierea din morţi, şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu în a cincizecea zi după Înviere, la Cincizecime sau Rusalii, când Apostolilor, investiţi acum, în mod distinct, cu toată puterea Duhului Sfânt (FA 2, 1-4), li s-au adăugat toţi cei care, „simţindu-se pătrunşi la inimă” de puterea Duhului, la predica Apostolilor s-au convertit şi s-au botezat, primind darul Sfântului Duh. Şi aceştia au fost ca la trei mii de suflete, stăruind „în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (FA 2, 42). Din ziua Cincizecimii, Biserica apare deci ca o comunitate de credincioşi organizată cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Desigur, o Biserică în înţeles larg, ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, a existat şi în Vechiul Testament.