Primul lucru ce se întâmplă oricărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata particulară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte sau universală, care se va face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată particulară se cercetează starea în care este omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri. Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte „sânul lui Avraam” (Lc 16, 22) sau „Rai” (Lc 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Lc 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Lc 23, 43) sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Oamenilor le este rânduit ca o singură dată să moară - după care e judecata” (Evr 9, 27), ca şi din locurile unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (2 Co 5, 6-8; Flp 1, 21). Dintre vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata particulară deosebită de cea de obşte, îl amintim pe Tertulian, care zice: „Sufletul (păcătosului după moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui”.^[1]

^[1] Silvestru de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. V, trad. de Silvestru, episcopul Huşilor, Buc., 1906, p. 94.